Liniste

Nu am vazut niciodata marea atat de linistita ca in dimineata aceea. O dis-de-dimineata de vara de demult, cu corturi pe plaja si saci de dormit. Soarele rasarise de putin timp si urca incet pe bolta, clatinandu-se, cascand si parca dornic sa se reintoarca in patul sau de dupa valuri.

Nu imi amintesc ce ma trezise: sa fi fost oare linistea? Vantul incremenise, ritmul monoton al valurilor disparuse. Oare mai eram tot acolo sau ajunsesem pe vreun alt taram? M-am sters la ochi si am desfacut timid fermoarul cortului – putin de tot, cat de-o ocheada.

Marea era pe pozitii – o gigantica oglinda de albastru. Paralizata, fara un val, fara vreo creasta inspumata. Tacerea de pe plaja era deplina – niciun alt cort nu se mai deschisese, niciun picior de om nu pasise pe mal.

Am inaintat in mare incet, in soapta. Pas dupa pas, tot mai adanc, incercam sa nu sparg oglinda ce vibra lenes, ca un motan ce toarce la umbra. Apoi apa incepea sa se adanceasca rapid. Cu un salt usor m-am aruncat spre adanc, si am expirat cat am putut de tare. Cu plamanii goliti de aer m-am asezat pe fundul marii. O liniste absoluta m-a invaluit. Stateam nemiscat, fara sa respir, fara sa fac nimic; doar fiind. Oare asa se simt cei trecuti dincolo?

Dupa o vesnicie m-am indurat sa revin pe pamant.