Pravalia cu paie

“Foc de paie. Totul nu e decat foc de paie.”

Don Giovanni se uita incruntat la maldarul de paie adunate pe podea. Paie. Paie uscate. Asta si scria, de altfel, cu vopsea alba, pe scandura prinsa in lanturi atarnata afara deasupra usii. “Paie uscate de la Don Giovanni”.

Cu greu isi mai amintea cum incepuse totul. Era acum multa vreme, sa tot fie vreo 5-6 ani de atunci. Era toamna, ii era frig, si nicaieri nu gasea cu ce sa se incalzeasca. Pana cand daduse peste un pumn de paie aruncate intr-un gang intunecat. Le luase, le scuturase de ploaie si le adusese la marginea pietei. Le daduse foc. Cativa oameni se stransesera in jurul lor, incalzindu-si si ei mainile. Giovanni se bucurase ca adusese ceva caldura si altora.

Incet incet, incepuse sa o faca in fiecare zi: cauta prin ganguri paie si hartii vechi, le strangea gramada in piata orasului si le dadea foc. De multe ori nimeni nu era prin jur sa vada flacarile si sa simta efemera caldura. Dar, uneori, in foarte rare minunate momente, palalaia capata metri inaltime; oameni din tot targul se strangeau in jur; isi incalzeau mainile, isi luminau chipurile; si, constient sau nu, ii urmau exemplul. Paie erau destule in cotloanele targului, destule pentru toti doritorii. Zeci, sute si in cele din urma mii de asemenea focuri de paie incepeau sa se inalte in fiecare seara in piete si pe strazi. Focuri albastre, verzi, galbene, focuri sfarainde, focuri mocnite, focuri cu explozii tacute.

Aprinzatorii de focuri de paie se cunosteau; isi deschisesera pravalii pe profil, vindeau bilete, paie uscate pentru altii, chibrite sau carti cu ponturi de aprins focul. Se salutau, mancau impreuna si isi impartaseau tainele meseriei – cum poti face un foc cat mai inalt, cat mai puternic sau cat mai colorat. Pentru unii se dovedea o afacere banoasa – in jurul focurilor lor se strangeau zilnic atat privitori cat si mici negustori; atrasi de spectacolul flacarilor, privitorii cumparau si te-miri-ce-uri de-ale gurii, iar negustorii aruncau cate o moneda creatorilor de focuri. Dar de fiecare data cand primea cate-o asemenea moneda, Don Giovanni se simtea putin mai trist. Parca pierduse ceva, dar nu stia ce, ceva mic dar important.

Iar azi Don Giovanni se uita incruntat la maldarul de paie de pe podea. Un gol dureros parea ca se ascunde in spatele lor. Privi in strada, scuipa nervos si murmura cateva injuraturi putinilor privitori din fata pravaliei. Ca in fiecare seara, curiosi se oprisera pe trotuar; unii erau vechi musterii, martori ai primelor focuri zamislite de Giovanni; altii doar auzisera de mesterul din targ si sperau sa apuce sa vada si ei vreuna din creatiile sale pirotehnice. Iar Giovanni era din ce in ce mai obosit, mai incruntat si mai morocanos, focurile sale din ce in ce mai mici, mai triste si mai anoste. Enervati de toanele mesterului ursuz, trecatorii plecara indreptandu-se spre alte pravalii de aprinzatori de paie. Unul singur, un baietel cu ochi veseli, se incapatana sa ramana.

“Pleaca, husi, fugi, mars de aici” zise Giovanni.

“Nu vreau, nene. Vreau sa vad focul tau de paie”

“Nu mai vreau sa fac focuri de paie.”

“De ce? Erau frumoase, imi placeau”

“Nu mai vreau sa fac asa ceva. Pentru ca sunt reci. Sunt reci, si increzute, si trecatoare.”

Pustiul pleca, bodoganind si el “pai daca nu mai vrei sa faci focuri de paie, de ce mai ai pravalie cu asa ceva? De ce nu o inchizi, de ce nu pleci?”

Giovanni se uita lung in urma lui. “Pai.. e a mea.. ; e o bucatica din mine, din trecutul meu…” Si nu iti poti sterge trecutul, dar iti poti schimba viitorul.
“Nu mai vreau focuri de paie. Imi doresc focuri de lemne, sau focuri de carbuni… Focuri fierbinti, greu de aprins dar greu de stins.”
“Focuri care sa te incalzeasca”