Zeul alb

In catunul Vallos din sudul Spaniei ninsese pentru prima oara in ultimii multi ani. Copiii fusesera extaziati la vederea albului neintinat care acoperea orizontul. Copiii ca si adultii si, din nefericire, ca si batranii cei intelepti.

Demult, pe vremea cand focul de-abia se inventase, moartea avea culoarea alba; nu neagra, ca acum. Cei din vechime stiau ca viata inseamna sange, rosu. Iar frigul, zapada, moartea, erau albe. Albul acela chinuitor, imaculat, apasator. Stiau ca zapada isi cere jertfa de sange. Taranii din zonele mai reci invatasera lectia si aduceau ofrande de sange crudului zeu alb. O facusera la inceput brutal, asa cum se proceda atunci, in zilele vechi, jertfind vreun prunc nebotezat la caderea primei ninsori.

Cu timpul, jertfele se trivializasera, iar in satele din estul continentului se injunghiau porci pe zapada cea noua. Incet, incet, chiar si aceste jertfe simbolice incepusera sa se rareasca, sublimate in simboluri mai moderne. Prea putini mai ghiceau astfel de ce Mos Craciun avea haina rosie dar ciucuri, guler si plete albe. Prea putini mai cunosteau adevaratul inteles al obiceiului traditional al oferirii de martisoare, ciucuri de lana rosie, ofrande de sange simbolic oferite pentru impaciuirea zeului la lasatul noului an.
Da.. vechile traditii disparusera aproape cu desavarsire in vremurile acelea noi. Vremuri in care martisorul disparuse sau fusese mutat cu mult dupa caderea primei zapezi; vremuri in care Mos Craciun aparea doar la televizor, ramasita a campaniilor publicitare Coca Cola.

Iar in catunul Vallos, Mos Craciun nu exista. Nu existase niciodata pentru ca, deh, batranul insangerat nu isi avea rostul. In catunul Vallos nu mai cazuse vreun fulg de nea de multi ani; nimeni nu isi amintea sa fi vazut vreodata destula zapada cazuta la un loc cat sa poti plamadi vreun bulgare.

Acum insa, vremurile se schimbasera. Efectul de sera, oscilatiile polului magnetic, poluarea, sau poate pur si simplu hazardul facusera ca ninsoarea sa se abata asupra intregului continent. Iar catunul Vallos cel al soarelui arzator de vara fusese, pentru prima data in istoria sa, inconjurat de zapezi.

In catunul Vallos zapada era neintinata; nici o urma de sange; nici o pata de rosu; nici un martisor. Nimic din ceea ce ar fi putut imbuna zeul cel rece la suflet.

In catunul Vallos ninsoarea i-a surprins pe toti; cu mic cu mare, locuitorii iesisera sa se bucure de zapada; sa se joace cu ea, sa se alerge prin ea, sa construiasca oameni de zapada. Dar in loc de nasuri rosii de morcov ei au pus crengute de brad. Nici o pata de rosu nu a intinat zapada cea alba.

Din catunul Vallos nu a mai supravietuit nimeni. Nimeni care sa poata sa duca mai departe povestea zeului cel alb si a ofrandelor anuale. Nimeni care sa ii poata preveni pe cei ce vor veni. Nimeni.

« home