Primul nostru paradis

2017
Ne lasam leganati de mare salutand prin geamul ochelarilor de snorkel, cu gandul la stramosii nostri balene, familiile de pesti colorati din recif si testoasele uriase ce pasteau alge pe fundul nisipos.


Primul nostru paradis s-a numit Gili. Gili Trawangan, cea mai mare dintre insulitele Gili de la stanga de Lombok, la est de Bali. O insulita atat de mica, incat nu are nici politie si nici vehicule cu motor. Plecasem acolo pentru 4-5 zile. Am ramas pentru 11.


Prima noapte ne-o petrecusem in casa unor pustani localnici ce ne agațasera la debarcare promitându-ne preturi mici si o locatie la 5 minute de plaja. Cele 5 minute erau de fapt vreo 10, casa era vecina cu moscheea din sat(a carei cantare ne-a trezit pe la 3am si apoi pe la 5), acoperisul de paie cel pitoresc a cedat la ploaia torentiala de la pranz, aceeasi ploaie care a inundat ulita spe casa, fortandu-ne sa o traversam cu papucii in mana si rugandu-ne in gand sa nu alunecam in noroi. Gazdele au fost foarte surprinse cand le-am zis ca plecam dupa prima noapte, cu atat mai mult cu cat erau atat de ospitaliere incat ne si oferisera sa partajam un joint de marihuana crescuta in gradina proprie, pe care noi o refuzasem socati, spre deosebire de ceilalti turisti cazati acolo incantati de oferta.


Cu rucsacii in spate am plecat spre plaja; noroiul de pe ulita se uscase deja, soarele ardea iar marea de turcoaz torcea domol, ca o pisica de casa dupa un pranz copios. Vio s-a asezat cu bagajele la umbra unui palmier iar eu am inceput sa caut un loc de cazare ceva mai uscat si linistit, si cat se poate de aproape de plaja.


Si l-am gasit: micul nostru colt de paradis. Un bungalow umbrit, la 8 metri de plaja, cu micul dejun servit pe plaja, inclus(cafea, suc de portocale, fructe si delicioase “banana pancake”) baldachin pe nisip la umbra de palmier, totul negociat la un pret ce mi se pare acum ridicol sau inventat- de vreo 7 dolari pe noapte. Nu ca ar fi contat prea mult.


Din acel moment timpul a incremenit, ancorat intr-o clipa aproape perfecta, suspendata in amintire, si in care, cand mi-e dor de mare, inchid ochii sa ma scufund si sa ma racoresc.


Ne-am petrecut timpul de uscat dormind pe plaja, citind, jucand Gin Rummy, in suspine usoare de valuri si trilurile unui CD cu hiturile anului repetat ad-nauseam de 10 ori pe zi (ce sa ii faci, chiar si in paradis sunt probleme cu DJ-ii). Seara mergeam in warung-ul local, unde satenii pregateau pe loc street food balinez cu influente musulmane, si unde am mancat seara dupa seara cel mai bun Nasi Campur imaginabil.


Iar intr-o seara, dupa cina, la plimbarea noastra agale devenita deja ritual, pe drumul ce inconjura insula, admirand constelatiile emisferei, am auzit vreo doi turisti cu cefe late si ghiuluri si insotitoarele lor cu pantofi de toc si sani de silicon, iesiti la plimbare dintr-unul din resorturile ceva mai scumpe din sudul insulei, plangandu-se pe românește: “fato, dar ce plictiseala, sa nu ai tu pe aici macar o discoteca ca lumea?