TV-ul meu cel nou

Mi s-a pus pata sa renunt la televizor.

Am un televizor cumparat in ’90 de tata, cu 120 de mii de lei; 60 de mii dintre acestia erau bani pe care ii stransesera ai mei parinti la CEC, pentru Dacie, inainte de revolutie. Daca si-ar fi luat Oltcit ar fi scapat ieftin si repede, ca lista de asteptare era aproape goala. In fine: devalorizarea leului a fost doar una dintre multele aventuri ale tranzitiei.

Televizorul pe care l-am carat cu mine la Bucuresti prinde 32 de canale, si astea proaste(ca nu e tras in banda), iar telecomanda a devenit aproape nefolosibila. Este mare, sta cocotzat pe dulap, si este deschis atunci cand nu reusesc sa descarc nimic de pe DC++ sau Bittorrent. Pardon, de pe DVD-uri originale cumparate la preturi de specula din magazinele autorizate. Ocazional este deschis ca sa ma uit la Seinfeld; uneori seara il prinde si pe Mircea Badea, desi m-am plictisit de el si de emisiunea sa, umpluta peste jumatate cu onomatopee (macar pe animal channel erau si onomatopee dar si imagini interesante..).

De renuntat la cablul TV parca nu as fi renuntat, pentru ca nu se stie cand cade netul sau esti in pana de inspiratie si ai vrea pur si simplu sa vegetezi molatec ascultand stiri despre starlete de duzina si prezentatori mai de duzina decat acestea.

Continue reading “TV-ul meu cel nou”