O idee citita intr-o carte pentru programatori m-a pus pe ganduri in ultimele zile.

Gandindu-se la diferentele dintre generatia flower power ce era in floarea varstei in anii 60-70 (generatia Baby Boomers), cea iubitoare de stabilitate si siguranta a parintilor lor trecuti prin razboi(Silent Generation) sau cea antreprenoriala a copiilor lor (Generatia X), niste cercetatori (Neil Howe si William Strauss) au analizat istoria Europei si Americii de la Renastere incoace (articol in Harvard Business Review si carte). (more…)

De vreo cateva(?) zile incoace, numarul celor care imi citesc replicile polisilabice de pe Twitter a depasit numarul celor care imi urmaresc monoloagele(da, se pare ca monoloage este pluralul corect) de pe blog. Ba mai mult, dupa cum cu sare pe rana puncteaza antimiorita, probabil ca sunt singurul “blogger important” care pierde cititori de la zi la zi (implic eu ca Andressa ar fi singura bloggerita…)

Tragem doua concluzii ortogonale(adica le puteti compune dupa cum vrea muschii vostri):

  • Toti adevaratii citescs-au mutat pe Twitter; pe bloguri au ramas doar adolescentii nevrozati si, evident, Marius Tuca.
  • Sunt un blogger din ce in ce mai plicticos.

Decid asadar una din urmatoarele chestii:

  1. Trebuie musai ca advertizerii sa-si indrepte privirile catre Twitter; adica sa castig macar o bere de pe urma twitterelii. De pilda o campanie: un mesaj publicitar pe zi, oferit de Alex Brie si de Cerealele Kellogs 🙂
  2. Trebuie sa renunt la blog; sau la twitter; sau la ambele si sa ma fac om serios.
  3. Sa schimb starea de fapt si subiectele abordate. Ma gandesc de pilda ca as putea sa dau ceva lectii de “introducere in programare pentru ton(t)i”, daca ar fi destui doritori.
  4. Sa nu ma mai iau in serios, sa nu va mai iau in serios, sa nu ma mai luati in serios. Hmm.. poate ar fi o idee… – fatza necunoscuta a lui Alex.

Astept recomandari, sugestii, sfaturi sau injurii pe adresa redactiei.

Se pare ca inca nu am murit. Poate ca o gaura neagra dureaza pana se face mare. Sau poate ca acum experimentul o fi mers ok, dar urmatorul va esua. Sau poate ca tocmai in aceste clipe, undeva in interiorul LHC, o gaura neagra de dimensiuni subatomice incepe sa creasca si sa scape de sub control.

Poate ca nu vei muri azi. Dar poate vei muri maine. Poate ca un asteroid va cadea fulgerator pe Pamant. Sau vogonii vor distruge pamantul ca sa faca loc unei autostrade spatiale. Sau poate ca cineva, undeva, tocmai fredoneaza niste versuri care, accidental, reprezinta marea vraja azteca de distrugere a universului.

Asadar… trebuie sa fii constient de un lucru – exista o posibilitate infinitezimala dar nenula sa mori chiar acum. Si, nu, nu iti zic asta ca sa te sperii. Trebuie sa traiesti sperand ca nu vei muri chiar acum. Sa speri la ce e mai bun.

Asadar nu te voi intreba ce ai face daca ai sti ca e ultima ta zi pe Pamant, pentru ca raspunsurile le-a dat deja Costin. Vreau in schimb sa te gandesti: daca as muri in clipa asta (si daca ar exista viata dupa moarte) oare mi-ar parea rau de ce faceam in momentul final? Poate iti vei dori sa nu fi murit fix in milisecunda in care injurai, scuipai, minteai, te certai?

Nu trai fiecare clipa ca si cum ar fi ultima. Traieste-o astfel incat, daca ar fi ultima, sa nu-ti para rau… apoi.

Un cunoscut care s-a dus la niste interviuri de angajare in diverse firme bancar-financiare imi spunea, amuzat-contrariat, ca toti se prezentau ca fiind “lideri de piata” pe domeniul lor. Culmea, era acelasi domeniu.

Fiecare avea insa alte criterii: unii erau primii ca numar de credite contractate, altii cu cele mai mari sume creditate, altii aveau cresterea cea mai mare, etc.

Toti erau primii… la ceva.

Imi dau seama ca de multa vreme(poate niciodata?) nu am mai auzit pe nimeni sa se laude ca e.. pe locul 2. Sau pe 5. Sau pe 17. Nu. Fiecare este cel mai tare pe felia lui, o felie uneori ornata cu cirese, mustar si cateva fire de oregano – orice, doar sa fie o felie.. unica. Lider de piata suna totusi grozav, chiar daca piata e o felie de o singura cifra.

Ah, ba ma insel – Firefox se lauda ca e pe locul 2. Si cam atat.

Eram prin anul 1(?) cand am auzit ca ar da la TV filmul “The Doors” al lui Oliver Stone. Era epoca pre-sharing, filmele se vedeau la TV, la cinema sau se inchiriau pe CD-uri de la antreprenorii din Regie. M-am rugat de Stefan sa vad filmul la el, in P5(colegul lui de camera, Gica, avea TV tunner). A fost o seara misto.

Pe vremea aia chiar ascultam ocazional The Doors, si uneori ma lasam impresionat de versurile cantecelor. Ca de pilda:

The program for this evening is not new
You’ve seen this entertainment through and through
You’ve seen your birth your life and death
you might recall all of the rest
Did you have a good world when you died?
Enough to base a movie on?.

(de aici)

(more…)

Vacantele au cateva mari cusururi:

uneori sunt prea obositoare – alergi de bezmetic incercand sa vezi Roma, Venetia sau Napoli intr-o zi, o zi jumate..
uneori sunt costisitoare
dar mai ales…

se termina al naibii de repede

Ce e sigur insa e ca am capatat energie, inspiratie si entuziasm nou. Sa nu ziceti ca nu v-am avertizat!

Stau pe balcon, sorb agale din nesul facut cu apa rece (Bucovina) si privesc in zare. Zarea e limitata la vreo 30 de metri, pana in blocul vecin.

Sunete molatice imi incanta auzul: pickamere si baroase rasuna cu ecou de undeva de pe Camil Ressu; claxoane si scrasnete de frane pe Mihai Bravu; alarme de masini din parcarile blocurilor vecine. Noroc cu ciripitul vrabiilor, ce aduce un ton idilic acestei existente pastorale.

Printre blocuri se strecoara uneori tigani urland “sticle goale, fiare vechi” – ceva de genul asta, oricum nu-i intelege nimeni. Din cand in cand un vecin de sub noi prajeste ceapa. Din fericire nu si in dimineata asta.

Poate ca sa-mi dea mie subiect de scris, un gugustiuc a inceput sa se tanguie in nucul bisericii iar vantul a inceput sa fosneasca printre frunzele plopului din fata balconului.
O punga s-a apucat sa zboare pe langa blocul vecin, purtata de curentii ascendenti. A ajuns pe la etajul 11, a depasit blocul si acum a luat-o razna peste parcare. Mai ceva ca in American Beauty.

Poate ca totusi viata este o reiterare perpetua a povestii cu raiul, marul si alea alea. Am da oricand fericirea placida si fada a prezentului pe incertitudine, visare si mai ales speranta. Schimbam cu ochii inchisi huzurul inconstient cu tumultul lucid. Cred ca asta inseamna sa traiesti.

Daca crezi a cunoaste pe cineva doar pentru ca-i citesti blogul, te inseli amarnic.
De altfel, si daca cunosti pe cineva in viata reala, asta nu inseamna ca il cunosti. Cu atat mai mult cu cat nici pe tine insuti nu te cunosti cu adevarat.

Iata 5 lucruri pe care le cred sau stiu despre mine:

  1. Filmul meu preferat este Fight Club. Din facultate incoace am facut karate cam un an jumate, judo cateva luni. Nu am avut inca ocazia sa le experimentez, dar daca cineva ma enerveaza destul de tare nu cred ca o sa ezit.
  2. Sunt pe jumatate ardelean, pe jumatate prahovean. Pentru mine cuvantul este o chestie rara pe care incerc sa o dau cat mai rar si sa il tin cat mai mult.
  3. Prefer sa ajung cu 15 minute mai devreme la intalniri decat sa intarzii 5 minute. Daca am intarziat, probabil ca e vina metroului. Dar in general nu intarzii.
  4. Ma entuziasmez extrem de repede, imi trece destul de repede de asemenea.
  5. Imi place sa invat lucruri noi. Cat mai multe, cat mai diverse. Are desigur legatura cu punctul precedent

Mema se duce mai departe cui o doreste. De pilda la Costin, Manafu, Bobby?