As da blogul pentru Twitter

De vreo cateva(?) zile incoace, numarul celor care imi citesc replicile polisilabice de pe Twitter a depasit numarul celor care imi urmaresc monoloagele(da, se pare ca monoloage este pluralul corect) de pe blog. Ba mai mult, dupa cum cu sare pe rana puncteaza antimiorita, probabil ca sunt singurul “blogger important” care pierde cititori de la zi la zi (implic eu ca Andressa ar fi singura bloggerita…)

Tragem doua concluzii ortogonale(adica le puteti compune dupa cum vrea muschii vostri):

  • Toti adevaratii citescs-au mutat pe Twitter; pe bloguri au ramas doar adolescentii nevrozati si, evident, Marius Tuca.
  • Sunt un blogger din ce in ce mai plicticos.

Decid asadar una din urmatoarele chestii:

  1. Trebuie musai ca advertizerii sa-si indrepte privirile catre Twitter; adica sa castig macar o bere de pe urma twitterelii. De pilda o campanie: un mesaj publicitar pe zi, oferit de Alex Brie si de Cerealele Kellogs 🙂
  2. Trebuie sa renunt la blog; sau la twitter; sau la ambele si sa ma fac om serios.
  3. Sa schimb starea de fapt si subiectele abordate. Ma gandesc de pilda ca as putea sa dau ceva lectii de “introducere in programare pentru ton(t)i”, daca ar fi destui doritori.
  4. Sa nu ma mai iau in serios, sa nu va mai iau in serios, sa nu ma mai luati in serios. Hmm.. poate ar fi o idee… – fatza necunoscuta a lui Alex.

Astept recomandari, sugestii, sfaturi sau injurii pe adresa redactiei.

E ora 12, sfarsitul lumii n-a venit

Se pare ca inca nu am murit. Poate ca o gaura neagra dureaza pana se face mare. Sau poate ca acum experimentul o fi mers ok, dar urmatorul va esua. Sau poate ca tocmai in aceste clipe, undeva in interiorul LHC, o gaura neagra de dimensiuni subatomice incepe sa creasca si sa scape de sub control.

Poate ca nu vei muri azi. Dar poate vei muri maine. Poate ca un asteroid va cadea fulgerator pe Pamant. Sau vogonii vor distruge pamantul ca sa faca loc unei autostrade spatiale. Sau poate ca cineva, undeva, tocmai fredoneaza niste versuri care, accidental, reprezinta marea vraja azteca de distrugere a universului.

Asadar… trebuie sa fii constient de un lucru – exista o posibilitate infinitezimala dar nenula sa mori chiar acum. Si, nu, nu iti zic asta ca sa te sperii. Trebuie sa traiesti sperand ca nu vei muri chiar acum. Sa speri la ce e mai bun.

Asadar nu te voi intreba ce ai face daca ai sti ca e ultima ta zi pe Pamant, pentru ca raspunsurile le-a dat deja Costin. Vreau in schimb sa te gandesti: daca as muri in clipa asta (si daca ar exista viata dupa moarte) oare mi-ar parea rau de ce faceam in momentul final? Poate iti vei dori sa nu fi murit fix in milisecunda in care injurai, scuipai, minteai, te certai?

Nu trai fiecare clipa ca si cum ar fi ultima. Traieste-o astfel incat, daca ar fi ultima, sa nu-ti para rau… apoi.

Lideri de piata

Un cunoscut care s-a dus la niste interviuri de angajare in diverse firme bancar-financiare imi spunea, amuzat-contrariat, ca toti se prezentau ca fiind “lideri de piata” pe domeniul lor. Culmea, era acelasi domeniu.

Fiecare avea insa alte criterii: unii erau primii ca numar de credite contractate, altii cu cele mai mari sume creditate, altii aveau cresterea cea mai mare, etc.

Toti erau primii… la ceva.

Imi dau seama ca de multa vreme(poate niciodata?) nu am mai auzit pe nimeni sa se laude ca e.. pe locul 2. Sau pe 5. Sau pe 17. Nu. Fiecare este cel mai tare pe felia lui, o felie uneori ornata cu cirese, mustar si cateva fire de oregano – orice, doar sa fie o felie.. unica. Lider de piata suna totusi grozav, chiar daca piata e o felie de o singura cifra.

Ah, ba ma insel – Firefox se lauda ca e pe locul 2. Si cam atat.

Enough to base a movie on?

Eram prin anul 1(?) cand am auzit ca ar da la TV filmul “The Doors” al lui Oliver Stone. Era epoca pre-sharing, filmele se vedeau la TV, la cinema sau se inchiriau pe CD-uri de la antreprenorii din Regie. M-am rugat de Stefan sa vad filmul la el, in P5(colegul lui de camera, Gica, avea TV tunner). A fost o seara misto.

Pe vremea aia chiar ascultam ocazional The Doors, si uneori ma lasam impresionat de versurile cantecelor. Ca de pilda:

The program for this evening is not new
You’ve seen this entertainment through and through
You’ve seen your birth your life and death
you might recall all of the rest
Did you have a good world when you died?
Enough to base a movie on?.

(de aici)

Continue reading “Enough to base a movie on?”

Top 5 intrebari pe care le primesc des

Cand ma intalnesc la o bere cu cineva care ma stie de pe blog, inevitabil apar in discutie aceleasi eterne intrebari. Daca a fost amuzant primele 10 ori, parca povestea vietii mele e prea comuna ca sa merite o asemenea atentie. Deci, ciuliti urechile si bagati la cap:
eu
Continue reading “Top 5 intrebari pe care le primesc des”

Reverie de iulie dimineata

Stau pe balcon, sorb agale din nesul facut cu apa rece (Bucovina) si privesc in zare. Zarea e limitata la vreo 30 de metri, pana in blocul vecin.

Sunete molatice imi incanta auzul: pickamere si baroase rasuna cu ecou de undeva de pe Camil Ressu; claxoane si scrasnete de frane pe Mihai Bravu; alarme de masini din parcarile blocurilor vecine. Noroc cu ciripitul vrabiilor, ce aduce un ton idilic acestei existente pastorale.

Printre blocuri se strecoara uneori tigani urland “sticle goale, fiare vechi” – ceva de genul asta, oricum nu-i intelege nimeni. Din cand in cand un vecin de sub noi prajeste ceapa. Din fericire nu si in dimineata asta.

Poate ca sa-mi dea mie subiect de scris, un gugustiuc a inceput sa se tanguie in nucul bisericii iar vantul a inceput sa fosneasca printre frunzele plopului din fata balconului.
O punga s-a apucat sa zboare pe langa blocul vecin, purtata de curentii ascendenti. A ajuns pe la etajul 11, a depasit blocul si acum a luat-o razna peste parcare. Mai ceva ca in American Beauty.

Poate ca totusi viata este o reiterare perpetua a povestii cu raiul, marul si alea alea. Am da oricand fericirea placida si fada a prezentului pe incertitudine, visare si mai ales speranta. Schimbam cu ochii inchisi huzurul inconstient cu tumultul lucid. Cred ca asta inseamna sa traiesti.

5 lucruri pe care le cred sau stiu despre mine

Daca crezi a cunoaste pe cineva doar pentru ca-i citesti blogul, te inseli amarnic.
De altfel, si daca cunosti pe cineva in viata reala, asta nu inseamna ca il cunosti. Cu atat mai mult cu cat nici pe tine insuti nu te cunosti cu adevarat.

Iata 5 lucruri pe care le cred sau stiu despre mine:

  1. Filmul meu preferat este Fight Club. Din facultate incoace am facut karate cam un an jumate, judo cateva luni. Nu am avut inca ocazia sa le experimentez, dar daca cineva ma enerveaza destul de tare nu cred ca o sa ezit.
  2. Sunt pe jumatate ardelean, pe jumatate prahovean. Pentru mine cuvantul este o chestie rara pe care incerc sa o dau cat mai rar si sa il tin cat mai mult.
  3. Prefer sa ajung cu 15 minute mai devreme la intalniri decat sa intarzii 5 minute. Daca am intarziat, probabil ca e vina metroului. Dar in general nu intarzii.
  4. Ma entuziasmez extrem de repede, imi trece destul de repede de asemenea.
  5. Imi place sa invat lucruri noi. Cat mai multe, cat mai diverse. Are desigur legatura cu punctul precedent

Mema se duce mai departe cui o doreste. De pilda la Costin, Manafu, Bobby?

Micii eroi

ambuteiaj - traffic jam
Povestea e banala si mult prea comuna: sambata dimineata, pe Autostrada Soarelui, ambuteiaj intre Fetesti si Cernavoda. Catre mare se statea, bara la bara. Doar pe banda de urgenta BMW-uri, Audi sau decapotabile conduse de blonde platinate sfidau bunul simt si pe amarastenii prinsi in trafic, depasindu-ne veseli pe dreapta, pentru ca 800 de metri mai in fata sa forteze intrarea pe banda 1 blocandu-i minute in sir pe prostii ce inaintasera civilizat si ingrozitor de lent.

Din fericire, noi am fost salvati.

Marile gesturi de eroism pe care le-am invatat de mici in povesti, carti sau filme, implica in general fie salvarea omenirii de catre un pilot ratat ce distruge, cu pretul vietii, nava invadatorilor extraterestri, fie pe pompierul curajos ce salveaza din flacari un copil speriat, dar moare strivit de acoperisul prabusit. Marii eroi sunt tragici si mor, salvand fie omenirea in intregime sau un simplu reprezentant al ei. E plina literatura sau cinematografia de mari eroi. E inflatie de ei, ii vezi la tot coltul, pe orice poster de cinema sau pagina de ziar.

Cu mult mai rari si uneori mai curajosi sunt micii eroi.

Micii eroi sunt oameni obisnuiti care refuza sa mai fie calcati in picioare. Sunt cei care iau atitudine. Sunt cei care ies in strada in ciuda riscului de a fi impuscati, ies in piete in ciuda riscului de a fi dezmembrati de mineri. Cei care il iau la pumni chiar si pe nepotul lui Becali, daca acesta o merita.

Micii eroi zic “Pe aici nu se trece“, chiar daca fapta lor de eroism se poate solda cu injuraturi, amenintari sau chiar batai.

Micul erou al diminetii a fost un domn subtirel la volanul unui Renault, cu nevasta si copilul pe bancheta din spate. Exasperat de cei ce o taiau pe banda de urgenta desi stiau ca astfel urmau sa ne incetineasca si mai mult, Renaultul negru a incalecat banda continua. Calm si meticulos, si-a urmat calea pastrandu-si randul si ritmul de mers. Nu s-a bagat in fatza, nu a profitat, desi ar fi putut economisi minute bune. Si-a vazut de drum, spre disperarea BMW-urilor incolonate in spatele sau.

Micul erou a fost injurat, claxonat si admonestat; i s-a batut in geam de catre matahale musculoase; pitzipoance tunate i-au injurat rubedeniile in cel mai pur limbaj de Ferentari. El a ramas pe pozitii, impasibil; nu a claxonat ca raspuns, nu a ripostat. Exemplul tau nu va fi uitat, draga Renault negru.

Acest articol este pentru el si pentru toti ceilalti mici eroi. Celor care se opun istetilor si tupeistilor ce ne-au invadat din toate partile. Micii eroi care incearca sa pastreze civilizatia intr-o lume din ce in ce mai nebuna.

foto: flickr