ambuteiaj - traffic jam
Povestea e banala si mult prea comuna: sambata dimineata, pe Autostrada Soarelui, ambuteiaj intre Fetesti si Cernavoda. Catre mare se statea, bara la bara. Doar pe banda de urgenta BMW-uri, Audi sau decapotabile conduse de blonde platinate sfidau bunul simt si pe amarastenii prinsi in trafic, depasindu-ne veseli pe dreapta, pentru ca 800 de metri mai in fata sa forteze intrarea pe banda 1 blocandu-i minute in sir pe prostii ce inaintasera civilizat si ingrozitor de lent.

Din fericire, noi am fost salvati.

Marile gesturi de eroism pe care le-am invatat de mici in povesti, carti sau filme, implica in general fie salvarea omenirii de catre un pilot ratat ce distruge, cu pretul vietii, nava invadatorilor extraterestri, fie pe pompierul curajos ce salveaza din flacari un copil speriat, dar moare strivit de acoperisul prabusit. Marii eroi sunt tragici si mor, salvand fie omenirea in intregime sau un simplu reprezentant al ei. E plina literatura sau cinematografia de mari eroi. E inflatie de ei, ii vezi la tot coltul, pe orice poster de cinema sau pagina de ziar.

Cu mult mai rari si uneori mai curajosi sunt micii eroi.

Micii eroi sunt oameni obisnuiti care refuza sa mai fie calcati in picioare. Sunt cei care iau atitudine. Sunt cei care ies in strada in ciuda riscului de a fi impuscati, ies in piete in ciuda riscului de a fi dezmembrati de mineri. Cei care il iau la pumni chiar si pe nepotul lui Becali, daca acesta o merita.

Micii eroi zic “Pe aici nu se trece“, chiar daca fapta lor de eroism se poate solda cu injuraturi, amenintari sau chiar batai.

Micul erou al diminetii a fost un domn subtirel la volanul unui Renault, cu nevasta si copilul pe bancheta din spate. Exasperat de cei ce o taiau pe banda de urgenta desi stiau ca astfel urmau sa ne incetineasca si mai mult, Renaultul negru a incalecat banda continua. Calm si meticulos, si-a urmat calea pastrandu-si randul si ritmul de mers. Nu s-a bagat in fatza, nu a profitat, desi ar fi putut economisi minute bune. Si-a vazut de drum, spre disperarea BMW-urilor incolonate in spatele sau.

Micul erou a fost injurat, claxonat si admonestat; i s-a batut in geam de catre matahale musculoase; pitzipoance tunate i-au injurat rubedeniile in cel mai pur limbaj de Ferentari. El a ramas pe pozitii, impasibil; nu a claxonat ca raspuns, nu a ripostat. Exemplul tau nu va fi uitat, draga Renault negru.

Acest articol este pentru el si pentru toti ceilalti mici eroi. Celor care se opun istetilor si tupeistilor ce ne-au invadat din toate partile. Micii eroi care incearca sa pastreze civilizatia intr-o lume din ce in ce mai nebuna.

foto: flickr

Povesteam chestii intamplate la parapanta, si despre oamenii interesanti cunoscuti acolo, cand mi-am dat seama(de fapt mi-am reamintit) un mare adevar :

legaturile in interiorul comunitatilor au o putere invers proportionala cu dimensiunea comunitatii

Neclar? Sa o luam incet. (more…)

Copil fiind, paduri cutreieram. Bine, nu chiar paduri. Bucati de paduri; palcuri de copaci, luminisuri si poienite. Dar mie mi se pareau paduri intregi, tacute si misterioase. Ca toti copiii, visam aventuri cu indieni si cowboy, cu lupi, Rahani sau Tarzani, toti ratacind prin padurile de brazi de mai sus de blocul meu.

Vara mergeam la iarba verde. Cu pături, cărti, o minge de 5 lei si alte jucarii. Stateam la soare, respiram aerul curat, ascultam fosnetul vantului prin copacii de pe Valea Cerbului. Ma bucuram, ca un copil ce eram, cand vedeam “ciupercutele” – banci sub o umbreluta de lemn, puse ici colo de-a lungul drumului. Entuziasmul crestea cand trecea pe langa noi “Titicarul” – tractorasul cu vagoane, care ducea turistii de la gara pana la cabana. Eram in culmea fericirii cand, ajunsi la Gura Diham, beam un Brifcor sau, foarte rar, un Pepsi intepator, de-mi iesea pe nas.

Mai am, o data pe sezon, nostalgii cu Valea Cerbului sau Busteniul linistit al copilariei. Ma aventurez pe cararile odinioara tacute. Caut sa evadez, dar nu pot. Linistea vantului prin ramuri e pierduta, inlocuita de chiote, turaje de ATV-uri sau muzica din portierele deschise ale masinilor; aerul curat de acum 20 de ani de norii de praf si esapament al masinilor ce merg incontinuu spre cabana. Pana si copacii sunt mai pleostiti, mai ponositi, mai prafuiti.

Incerc uneori sa fug de praf, sa o iau prin padure. E mai umbra, mai racoare, mai putin praf. E… mai roz pe jos, un roz incercuit de nori de muste, rozul strident al hartiei igienice punctat ici colo de luciul peturilor de plastic.

Turistii fug de praful, galagia si noxele capitalei. Isi petrec vara la munte, la cort, la racoare. In drum aduc cu ei praf, noxe, galagie. Si daca acestea dispar dupa plecarea lor, rahatul ramane.

Nu puteam adormi si ma gandeam la tampenii. Printre nenumarate altele, ma gandeam ca nu imi mai place la fel de mult ca odinioara sa bloghez. Ma gandeam ca bloggingul s-a trivializat, a devenit ceva ce toata lumea face, si ca nu mai are nici un farmec sa povestesti “scene din activitatea ta zilnica iesita din comun“. Ma gandeam atunci ca, de fapt, am inceput sa bloghez pe cand eram in Franta ca sa le pot povesti prietenilor din tara cu ce imi mai umplu viata, fara sa le trimit mass-mailuri care riscau sa-i plictiseasca.
Acum, ca sunt intors in tara de un an jumate deja, parca bloggingul a devenit altceva decat “povestiri din Franta”. Ceva mai spre un ziar personal, care se lupta pentru audienta, risca sa-si plictiseasca cititorii si din cand in cand incearca sa scoata bani din publicitate.

Patetic, nu-i asa? Unii dintre noi ne luam prea in serios. Ne batem cu pumnii in cap ca am fi bloggeri, adica, vezi dom’le, un fel de jurnalisti fara facultate, ba chiar si fara liceu, unii dintre noi. Noi, revolutionarii lui peste, deschizatori de drumuri in folosirea unor softuri php de content publishing.

Mda, uneori iau blogul asta prea in serios. Si cand il iau prea in serios, risc sa ma panichez – “ce naiba sa mai scriu, sa fac audienta, sa spun lucruri adanci, sa imi dovedesc geniul, sa primesc linkuri, sa am PR mare si trafic mult din Google?”. Si cand imi pun probleme atat de adanci, nimic nu este indeajuns de bun ca sa fie pomenit pe blog. Si raman cu blogul gol si pustiu, ca un magazin de fitze din provincie.

Aseara, pe cand nu puteam dormi, inclusiv de grija blogului, mi-am amintit insa de nenumaratele ori cand cautam ceva, “ceva ce am scris pe blog mai demult”. Fiind blogul meu, reuseam sa gasesc acel “ceva”. Iar blogul devenea, atunci, ceva mai mult decat “jurnal, ziar, album foto”. Devenea un Flash ROM extern, un DVD inscriptibil stocat extern si sheruit cu orice curios de pe internet. 1650 de crampeie de memorie hipertextuala, pusa bine acolo spre pastrare.

Asa ca, gata cu ifosele, gata cu fandoseala. Blogul asta este exact asta: un spatiu de backup pentru gandurile cotidiene, pentru linkuri, meme si alte traznai intalnite in navigarea zilnica. Atat si nimic mai mult.


Blogvertising: Frigider

Clement Rosher, cel care a avut o initiativa de toata stima in legatura cu referendumul virtual din Second Life, s-a simtit putin jignit ca “nu m-am prins” de farmecul lui Second Life, asa ca a adus un drept la replica sub forma unei Scrisori deschise catre realisti. Acolo explica, de pilda, ce anume poti face in Second Life – cursuri online, participari la evenimente la care nu poti fi prezent real, etc.
Clement, nu ti-am criticat initiativa(geniala, de altfel), nici nu am criticat Second Life de dragul de a fi “la moda”, cu nasul pe sus. Nu. Pur si simplu nu inteleg acest mediu virtual.

Ador mediile virtuale, le prefer oricand celor reale. Dovada sta faptul ca am fost captivat de jocuri pe calculator inca din liceu, ca am fost addicted dupa Utopia (unul din primele MMORTS browser-based games) si ca am reusit sa renunt la dependenta doar pentru a cadea in alta, tot dupa un mediu virtual – blogosfera.

Dar, vezi tu, scopul unui mediu virtual nu trebuie sa fie virtualitatea in sine. In Utopia am intrat de dragul jocului, de dragul competitiei, al luptelor;  am ramas acolo de dragul colegilor de regat, al strategiilor planuite pe forum si al razboaielor sincronizate pe messenger. De altfel, messengerul in sine este un mediu virtual, dar al carui scop primar este comunicarea instantanee cu prietenii. Mircul este ceva similar, cu comunicare instantanee catre necunoscuti. Forumul are o comunicare persistenta; blogul, una persistenta si branduita. Etc.

Second Life, in opinia mea umila, este un mediu virtual de dragul virtualitatii. Stiu, in SL poti face orice. Dar tocmai asta este o piedica in calea distractiei. Iti dau niste cartoane decupate si iti zic sa desenezi din ele un cocos; ai putea face un desen cu creionul pe hartie, dar nu e nici pe departe la fel de fun ca tangramul, unul din cele mai vechi jocuri. Vrei sa castigi bani? Am putea da cu banul, dar nu e nici pe departe la fel de distractiv ca un joc de pocker. Oamenii adora povestile, regulile, obstacolele, pentru ca oamenii vor sa le depaseasca. Vrei sa faci o serenada? A canta pe viu nu e la fel de amuzant cu un emoticoncert. Etc.

Ei, iata de-aia nu imi place mie Second Life. Sa faci orice poti si in lumea reala. In aia virtuala, vreau un scop, vreau un joc, vreau incercari ce trebuie depasite. Dar bine, e doar parerea mea. Parol.

Azi dimineata pe cand deschideam cutia postala chinuindu-ma sa zaresc vreo scrisoare adevarata printre droaia de pliante de pizza, cataloage carefour si scrisori promotionale de la banci, mi-am dat seama ca, la urma urmei, faptul ca eu arunc sau nu hartiile astea intr-o pubela anume chiar nu conteaza pe scara macro.
Ceea ce conteaza este ca hartia, posta si distributia este prea ieftina, suficient de ieftina incat orice banca si firmulitza isi permite sa trimita zilnic mii de plicuri inutile.
Solutia la poluare, reciclare si paduri amazoniene ar fi ca posta sa fie ceva mai scumpa. Poate nu chiar toata posta. Sa existe o taxa pe volumul trimis simultan. Daca trimit o scrisoare, sa fie ieftin. Daca trimit 10, sa fie ieftin. Cum depasesc un anume prag, sa coste extra, sa coste prohibitiv.

Yahoo si AOL sunt in vorbe sa puna taxa pe email(si nu, nu ma refer la chain-letterul ala dement care zice ca or sa scoata programele de messenger sau alte tampenii). E vorba de o taxa pe urgentza: un fel de email recomandat, in care platesti daca vrei sa fii sigur ca scrisorica va ajunge repede la destinatie si nu va fi filtrata de filtrele de spam. E normal sa ne temem ca poate atunci baietii vor incepe sa faca tampenii, sa filtreze ca spam si emailurile legitime, sa le bage timpi de trimitere prea mari sau sa nu mai filtreze nici un spam si sa lase oamenii prada disperarii, setandu-si spam-filtrele la nivelul paranoic.

Solutia tuturor problemelor spamului prin email ar fi, si acolo, o taxa pe volum. Nu stiu cum ar putea fi implementata, nu stiu daca ar trebui bagata la nivelul ISP sau al furnizorilor de servicii de email, sau chiar al clientilor de email. Dar o taxa pe volum mi-ar usura in mod cert Inboxul, cutia postala, cosul de gunoi si pana la urma nervii. Ca sa nu mai vorbim de padurea amazoniana… 😀

Andressa filozofeaza despre noua generatie, adaptata lumii moderne

Ei isi formeaza sistemul imunitar fumand in spatele liceului si band alcool, stand treji nopti intregi si alergand dupa autobuz. Nu se joaca in fan vara si nu merg cu vacile la pascut. Dar asta nu ii face idioti. Ii face europeni ai secolului 21.

Nu, nu ii face idioti, ii face intr-adevar europeni ai secolului 21, dar nu inseamna ca e bine.
Vorbeam alaltaieri cu Cristian, prieten si coleg de munca, despre copiii din ziua de azi, etc. Despre parintii care desi au crescut alergand in picioarele goale prin tzarana de la bunici, nu si-ar mai lasa copiii prin parc nesupravegheati. Despre copilariile in care ne purtam singuri de grija pana veneau parintii de la munca, aveam cheia legata de gat si ne incalzeam singuri mancarea. In lumea de acum parintii angajeaza baby-sittere sau isi trimit copiii la cat mai multe meditatii, numai sa le poata umple timpul mai mult si sa nu ii lase in spatele blocului cu golanii. Si au dreptate si ei.
Mi-e frica la gandul ca intr-o zi voi avea copii si probabil ii voi creste la oras. Ca nu or sa aibe bunici la tzara, unde sa se joace cat e vara de lunga, si ca pana si “la tzara” s-a schimbat, nu mai vezi mai pe nimeni alergand in picioarele goale in praf pe ulitza, furand cirese de la vecini sau manand cu nuiaua vaca spre casa. Ca nu or sa aibe sistemul imunitar calit de zgarieturile pisicilor, muscaturile cainilor, cazaturile din copaci sau culesul porumbului. Ca o sa trebuiasca sa-i indop cu vitamine, doar pentru a-i mentine cat de cat normali. Ca or sa se dezvolte inalti dar firavi, or sa poarte ochelari din liceu si or sa faca apendicita in gimnaziu.

Sa revenim la eseul Andressei: Cu atata patima urasc progresul asta, copiii urbani care nu stiu ce-i aia Viata la Tara decat din lecturi obligatorii din a 9-a, si care cred ca merele se cumpara si nu se sterpelesc… 😀
Cu atata patima urasc progresul asta, dar asa de greu imi e sa ma ridic din fatza calculatorului… 😛

Iubesc sa pierd timpul.

Ma vaiet : daca as mai fi avut nitel timp ; ma plang : nu imi mai ajunge timpul pentru nimic . Si in ciuda aparentelor, timpul imi e indestulat. Ma trezesc dimineata devreme, ma culc noaptea tarziu.
Intre timp, stau si astept sa treaca timpul. S-a tot scris despre obiceiul oamenilor de a vorbi despre timp ca despre un bun perisabil.
Adevarul este ca timp am si voi tot avea. Problema e cand imi bat joc de el. Ca, de pilda, astazi.
(more…)