Nu suntem numai noi ; suntem cu totii in aceeasi oala. Copii ai acelorasi baby-boomers, copiii epocii de aur sau ai propagandei cine-stie-carui-lider nationalist. Suprapopulati, prea multi ca sa ne mai stim numele, prea multi ca sa ne mai cunoastem. Prea multi, prea singuri.
Suntem cu totii aproape identici, muncind la aceleasi firme multinationale, savurand aceleasi filme la aceleasi cinemauri sau TVuri, imbracati cu aceleasi straie de la Gap sau Celio sau Nike.
Mancam aceiasi hamburgheri, bem aceeasi bautura gazoasa cu gust de cola. Citim aceleasi bloguri, vedem aceleasi seriale, radem la aceleasi poante primite prin mail prin cine-stie-ce-filiera a celor 6-grade-de-departare-intre-oricare-doi-oameni-de-pe-glob.
Cand suntem doi, ne simtim ca doi straini care-si vorbesc vreme de trei statii de tren. Stim ca vom cobori oricum in statii diferite; nu spunem prea multe, sau o facem constienti ca macar nu ne-am divulgat adevaratele nume, fericiti sa suntem anonimi. Dar ne inselam. De parca ar conta.
Prea multi, prea asemanatori. Printre 6 miliarde de oameni nu ne individualizam decat prin detalii: diferentele se masoara in horoscoape, salarii, etnie sau hobbyuri: aceleasi sporturi extreme, aceleasi jocuri video.
Amintirile din copilarie sunt singurele cu adevarat diferite: ne mandrim cu ele, copii ai aceluiasi secol si aceleiasi nebunii ce suntem. Ne mandrim, le pretuim si le tragem in poze, maldare de fotografii digitale frunzarite din an in pasti.
In sinea noastra stim ca suntem singuri, cu nimic diferiti de toti ceilalti, privind aceleasi filme porno, citind aceleasi best selleruri siropoase, fredonand aceleasi hituri estivale. Aceleasi vise ne trezesc zi de zi, pe sunetele acelorasi ceasuri chinezesti, prin aceleasi mijloace de transport in comun inghesuite si transpirate, catre aceleasi slujbe-cu-internet-si-calculatoare-si-rapoarte-de-facut-si-email.
Aceleasi tipuri de celulare. Aceleasi Ipoduri, aceleasi ideologii. Aceleasi vise de viitor, casuta-ca-n-povesti la munte in padurea virgina sau la mare, doar noi singuri cu sufletul pereche.
Si cu toate astea suntem singuri.
Daca esti nou pe aici, nu uita sa te abonezi la feedul meu RSS 
. Iti multumesc pentru vizita!
Software engineer; master in cercetare algoritmica la Ecole Polytechnique Paris; a lucrat in Paris in software bursier.
July 5th, 2005 at 5:47 am
NU! http://en.wikipedia.org/wiki/The_long_tail
July 5th, 2005 at 5:55 am
Intr-adevar, mare este puterea cozii lungi. Singuri, da’ multi, din ce in ce mai izolati, aplatizati de coada de care imi povestesti.
July 5th, 2005 at 10:23 am
Salut, nu stiu daca am inteles mare lucru din ce ai scris, dar impresia mea este ca a sosit momentul unei schimbari
July 5th, 2005 at 10:29 am
Eu ma simt unic, desi poate ca ma imbrac la fel ca altii.
Si asta, desi mintea mea nu sunt eu, mintea mea gindeste deosebit de a celorlalti…
July 5th, 2005 at 1:32 pm
Come on, si de ce ma rog ar trebui sa ne simtim unici ?
E chiar stresant de exemplu atunci cand ajungi intr-o crisma de genul “La Motoare” si vezi atatia tineri care striga “uita-te la mine!”, “sunt special!” etc. (prin felul cum se imbraca, cum se uita unii la altii, cum adopta o atitudine nonsalanta studiata). E mult mai usor sa faci pe “unicul”, “neintelesul”, “geniul pustiu” decat sa stii cum sa te integrezi multimii.
May 18th, 2006 at 8:02 am
Mah! Prea trist…prea pesimist…Ar trebui iubita mai mult viata asta asa cum e ea, cu bucurii si tristeti…Mai solar, mai vesel…eu ma trezesc dimineata, vad un soare splendid… un scaun, o masuta, un fruct si o melodie: de ce altceva as mai avea nevoie ca sa fiu fericita ?