E un sentiment ciudat, cel al vietii in afara tarii. Vreme de 3 luni, nu simti mare lucru; viata cea noua e prea interesanta si te captiveaza repede; uiti de unde ai plecat, traiesti in prezent.
Dupa maxim 3 luni, tara te prinde incet din urma; dorul de rude, de locurile cunoscute, de prieteni, te freaca pe creier; incepi sa asculti muzici de acasa, sa vorbesti parca ceva mai mult cu compatriotii. Incepi sa simti ca ai plecat. Sa simti ca si acasa timpul inainteaza, ca lumea nu sta pe loc. Acasa nu mai este Acasa , locul magic in care toti te asteapta cuminti sa te reintorci, in care nu multe se petrec in lipsa ta, taramul vesniciei; acasa devine un punct in spatiul real, unde timpul inainteaza si lucrurile se schimba. Prietenii ies in oras sau la munte cu alti prieteni, parintii si rudele isi vad de viata lor, si uneori de moarte; toti isi continua existenta demonstrandu-ti, parca de-ai naibii, ca nu esti centrul universului si ca lipsa ta nu face timpul sa stea pe loc.
In asemenea momente incepi sa o simti; lipsa aceea, adanc infipta in piept; simti ca nimic nu va mai fi la fel; ca tu te-ai schimbat si, iata, cei de acasa de asemenea; ca … plecarea ta inseamna mai intai de toate o pierdere.
Partir c’est mourir un peu; subiect tipic de eseu, tema de casa in liceu la Limba si Literatura Romana, sau la Engleza. Problema cu eseurile la comanda e ca erau bazate pe pura imaginatie. Adevarul e mai dur, mai crud, mai taios: am plecat, iar acum as vrea sa plec mai departe. Am plecat din Busteni, alegand liceul din Sinaia; am plecat de acolo spre Bucuresti; am plecat de acolo spre Paris.
De nenumarate ori am murit cate un pic, iar de fiecare data am renascut schimbat. Totul s-a schimbat, totul a devenit o tabula rasa, asa cum ii scriam Neiei in caietul sau de despartiri; frumusetea acestei tabule rasa ma atrage in continuare; drogul dezradacinatului, pentru care casa nu este unde e bine: casa nu este locul unde s-a nascut; casa nu este nici macar patul cald de camin; casa este ceva cu mult mai mare, mai divers si totusi incomplet: este zambetul mamei si imbratisarea tatalui; praful pe mocheta din camin, dejunurile luate in patul din Dorobanti, merdenelele patiseriei liceului Mihai Viteazu, mancate in bucataria de la Neuron, lista de prieteni pe messenger, scrisorile celor plecati, caldura celor prezenti, blogul si, uneori, amintirea iluziei unor clipe perfecte, pe care nu le pot retrai si nici macar evoca: pentru ca totul se schimba, eu ca si ceilalti, ca si amintirile sau ca fericirile.
Partir c’est mourir un peu; iar dupa atatea morti, din mine nu a mai ramas mare lucru. Decat iluzii de amintiri.
Daca esti nou pe aici, nu uita sa te abonezi la feedul meu RSS 
. Iti multumesc pentru vizita!
Software engineer; master in cercetare algoritmica la Ecole Polytechnique Paris; a lucrat in Paris in software bursier.
September 3rd, 2006 at 10:07 am
Buna Alex ,am intrat pe acest site pt poezii si am dat de o persoana trista,poate prea trista din cele lasate de tine scrise la vedere…sunt o persoana sensibila si nu am putut trece cu vederea starea ta,acum departe de tara,de cei dragi sufletului tau…Nu trebuie sa -ti scape din vedere acum…pt ce esti tu printre straini…pt a te realiza ,tu ,ca om si trebuie sa fii obtimist ca ..sceasta distanta va fi de …moment si nu pt totdeauna.Drumul realizarilor tale depinde de tine sa fii puternic sufleteste ,sa gandesti pozitiv .Numai tu esti in masura sa hotarasti ce-i bine si ce-i rau pt tine acum…Daca te lasi coplesit de amintirile frumoase ce te coplesesc in clipa de fata fii sigur ca nu-ti poti duce la bun sfarsit intentia ta de realizare si cum in tara nu sunt aceleasi sanse acum trebuie sa fii realist ca …apoi totul va fi bine cand vei reveni la cei iubiti de tine.Eu te inteleg f bine ce simti si cum simti dar ideea ca vei reveni apoi acasa si la tot ce-i legat de tine trebuie sa te faca mai fexibil si sa nu dramatizezi prea mult caci nu-i bine pt sanatatea ta.Cand vei reveni dupa ce iti inchei sederea acolo,toate vor fi date uitarii si bucuriile vor umple aceste goluri mari si grele…Este adevarat ca te dor multe ….dar priveste si altfel problema.Ai ales tu acest drum,nu ti l-a impus nimeni si oricand te vei intoarce daca iti doresti cu adevarat acest aspect.In noi toti moare in fiecare zi cate ceva indiferent de locul unde te afli,daca nu iti gasesti acea multumire de sine.Ori accepti viata asa cum este ea raportata la posibilitatile existente si te impaci cu tine,cu tot ce tine de tine vi-za-vi de realitatea inconjuratoare,ori nu mai privesti in urma ,iti impui si ti-o impui tot timpul ca sa te poti realiza,tot pt tine si accepti despartirea ca fiind de scurta durata,cum ar fi de exemplu efectuarea stgiului militar obligatoriu cu toate ca nimic nu mai este de actualitate…Dar este o portita spre care poti privi pozitiv,mai convenabil si acceptabil.Stii….gandirea pozitiva face multe minuni…incerca sa-ti faci singur curaj,iubeste-te mai mult tu si sfideaza ,fii mai nesimtit cu tot ce te loveste si-i strain de tine,de persoana ta.Impune-ti si fii mai hotarat pt binele tau,pt fericirea ta,si pt tot ceea ce-ti doresti sa ai in viata ta pe viitor.Tu stii cel mai bine ce vrei ,cit vrei ,tu hotaresti si decizi pt tine acum.In fond si la urma-urmei tu esti un factor de decizie in toate si nimeni nu-ti poate conduce viata mai mult de cat poti duce.Fii optimist ,increzator in tine,vointa si crezul iti apartin TIE.Acum te las in si cu speranta ca prietenia mea in cele scrise ai privit-o din acelas punct de vedere si desi nu ne cunoastem iti trimit o imbratisare sincera de incurajare si imbarbatare.La revedere si sa auzim de bine,GINA.