pentru Irina, o reprezentanta de varf a generatiei plecate si zbuciumarile sale de afara
Pana in anul 3 de facultate nici prin gand nu imi trecea sa plec afara..; poate, cel mult, pentru 3-6 luni, dar in nici un caz pentru mai mult timp. Am primit ca o bomba in anul 1 vestea plecarii Neei in Germania, cu neincredere si cu un simt al absurdului:
De ce ar fi vrut careva sa plece afara? De ce as fi plecat eu? Why would anybody do such a horrible thing?
In primii ani de facultate, viata mea capatase un sens: aveam, in sfarsit, o gasca de prieteni buni si entuziasti, studiam in facultatea in care dorisem, aveam o viata grozava, de student, eliberat de orice griji grave. Imi erau in tara prietenii, parintii, iubita, bunicii si in general toti cei dragi.
Aici, in tara, erau iesirile noastre aventuroase la munte, cele hippiote de la Sighisoara si Costinesti, berile reci de pe terase, vizionarile de filme din camera lui Cezar, visele entuziaste de cuceritori ai lumii si, in general, simteam ca gasisem in sfarsit tot ce cautasem vreodata: prietenie, libertate, entuziasm, iubire.
Ma plangeam candva ca altfel ar fi fost viata mea daca as fi stiut ce stiu acum. Ce anume sa fi stiut? Pai ceea ce toti cei mai intelepti iti zic si nu crezi, nu vrei sa crezi: ca nimic nu e etern. Ca oricat de fericit ai fi pe moment, in momentul urmator vei dori ceva mai mult(tine de desensibilizarea receptorilor nervosi, si poate de inefabilul uman). Ca nimic nu e atat de roz pe cat pare a fi. Ca prin definitie suntem niste creaturi intr-o continua transformare si nu avem dreptul de a pretinde universului mentinerea vreunui status quo.
Eh, si uite deci ca lucrurile au inceput sa se strice ireversibil, urnite din inertia aurita a primilor ani de facultate. Grupul de prieteni a inceput sa se dezmembreze: am ramas in continuare buni prieteni cu totii, dar ne-am facut si alti prieteni sau am slabit legaturile cu cei de dinainte.. Au inceput sa apara slujbe, parteneri de viata, probleme familiale si griji ce au dus la destramarea paradisului. Pentru ca, nu-i asa? paradisul nu exista; exista doar amintiri paradisiace…
Incet, incet, unul cate unul, fiecare a plecat pe drumul lui: unii au plecat afara temporar si s-au intors; altii au plecat si au ramas plecati; altii ramasesera in preajma, dar putin mai departe, aproape plecati; altii, ca mine, au ramas pe loc chiar si in anul 4 numai ca sa constate ca serile deveneau mult mai apasatoare in camaruta pustie din P16; prietenii ramasi erau buni si saritori, dar.. insuficienti; cand esti singur ai nevoie de tot mai multi prieteni; niciodata nu ai destui…
Ce am regretat ca nu am stiut cand eram mai tanar? Ca uneori esti obligat sa faci bilanturi: sa compari ce ai cu ce vrei; sa judeci probabilist, bayesian: care-i probabilitatea sa ai ceva anume peste un an daca ramai, comparat cu .. daca pleci? Dar peste 5 ani? Dar peste 10?
E arhicunoscuta istorioara cu pseudofilele de jurnal din Canada, comparate cu cele din Romania. Concluzii ale sale nu exista; decat ca orice transformare e ireversibila.
Atunci cand nu stii daca sa pleci sau sa ramai, cand nu stii daca sa te intorci sau nu, cand nu stii daca vrei acasa sau vrei afara… trebuie sa pui in balanta multe lucruri, mult prea multe: sa compari singuratatea printre straini cu dragostea printre rude; grijile cotidiene cu indestularea capitalista; cariera cu grija mancarii de maine; frecatul mentei cu munca orbeasca; petrecerile nebune cu dineuri formale; dragostea cu singuratatea; caldura limbii materne cu accentul stanjenitor al celei straine; raceala igienica cu caldura mizera; efuziuni sentimentale balcanice cu politetea frigida occidentala. Atat de multe variabile…
Constati atunci ca niciodata nu ai putea sa compari totul, matematic. Ajungi sa ceri sfaturile celor din jur; apoi sa asculti sfaturile inimii. Dar de fapt nu cunosti problemele si nu poti cunoaste deci nici solutiile. E o decizie de moment. Te codesti ce te codesti, ai da cu banul ca sa afli raspunsul, dar iti e rusine sa-ti joci viata la noroc. Orice ai face, vei fi trist. Asta este problema deciziilor radicale.
De un lucru insa trebuie sa fii convins: raspunsul nu il vei afla decat la sfarsit. Pana atunci.. Regretele sunt bune doar ca sa te motiveze.
orice altceva! Este gratis! :)
Alex este programator, antreprenor, entuziast, blogger, early adopter si in general un digerati obsedat de internet, tehnologie si software.
Alex este freelancer, antreprenor, blogger, programator si in general pasionat de internet si tehnologie.
6 comentarii
Alex, iti multumesc inca o data. Am impresia ca ai devenit un fel de guru pentru mine
chiar daca indirect si de peste ocean… Parca nu imi vine sa cred ca cel care scrie cele mai frumoase eseuri pe care le-am citit vreodata, a scris ceva pentru mine.
Inca o data, am senzatia ca eu am scris asta… Intr-adevar, la o asemenea decizie te pierzi inevitabil printre variabile, si apelezi la parerile celorlalti. Cel mai mult ma bucur ca am si parerea si sfatul tau, nu numai pentru ca tin asa de mult la tine (stiu ca nu te cunosc, dar serios de cand ti-am descoperit eseurile esti o prezenta greu de ignorat in viata mea, si pe peretii unui camin din Louisiana :P) dar si pentru ca e singura parere pe care o am de la un alt “plecat”… sunt multe lucruri pe care numai un alt “plecat” le poate intelege. O data ce pleci, esti cuprins de o serie de stari, emotii si senzatii pe care nu le poti avea in nici un alt context. E vorba de acel… partir c’est mourir un peu………. e fantastic sa mori putin si sa fii constient de asta… zic “fantastic” pentru ca este totusi un proces spectaculos, chiar daca te aduce la disperare. Sa stii si sa simti cum parti din tine mor incet si sigur. E extraordinar. Sunt convinsa ca prin ce fac eu acum incerc sa ma opresc de la aceasta moarte, si incerc sa readuc la viata tot ce a murit deja. Si prin eseul tau mi se arata inca o data ca moartea, de orice fel ar fi ea, este ceva irevocabil. E bine ca inteleg, sa vedem daca voi putea sa si accept intr-o zi.
Iti multumesc inca o data, Alex, si… sincer, daca nu gaseam eseul tau in noaptea aia, si apoi toate scrierile tale, eram in avion demult… Cred ca si ajungeam acasa pana acum
Sa ne auzim cu bine. Tin pumnii la examene
Irina.
Ma flatezi, inutil poate.. Iti multumesc din nou pentru aprecieri, dar in mod clar nu le merit: Nu am eseuri stralucite, si nici pe departe experienta necesara unui guru. Chiar dimpotriva..
Eu unul iti urez succes in adaptarea la stilul american, iti urez sa nu renunti, dupa cum ziceai, esti o winnera innascuta. Gandeste-te mereu ca ai portite de scapare, dupa cum ti-au povestit si prietenii americani. Noi, cei plecati, avem un mare atu, o uriasa sansa fata de cei de acasa: avem spatele asigurat. Daca ceva nu merge bine prin strainataturi, stim ca ne putem oricand reintoarce acasa, printre cei dragi. Iar posibilitatea asta, desi mare sursa de indoieli si nostalgii, e ceea ce ne da putere. Aici, afara, putem incerca imposibilul: Nu avem ce pierde.
Nu toti cei plecati au “spatele asigurat”, Alex…(scuze pt. familiaritate si intruzie, dar am simtit nevoia sa precizez!).
Scuze.. ai dreptate. Ma gandeam doar la mine si la cateva exemple cunoscute mie.
Cat despre intruziune.. chiar te rog mult de tot, comenteaza! Mai aflu si eu cine imi citeste blogul, mai aflu si parerile si ideile altora, de cele mai multe ori mai bune decat ale mele.
Bun venit in blogul meu!
Exista o perioada critica, care incepe cam la 6 luni dupa emigrare si tine in jur de 2, cel mult 3 ani. Sunt ani de tranzitie, cand efuziunea initiala s-a mai domolit, inca nu stii foarte bine limba, procedurile administrative nu s-au terminat, nu ai inca un “trecut” in tara de adoptie, si sentimentul de “acasa” inca nu e perfect conturat.
Este ultima incercare pe care trebuie s-o treaca emigrantul—o data ce ai depasit-o, complexele dispar subit, te simti pe deplin “acasa”, ai deja un trecut si prieteni locali, iar limba o stapanesti excelent.
Nu e de mirare ca cele mai multe repatrieri se petrec in perioada de care vorbeam…
Bine zis…