alex brie . net

Cand eram mic ma tot miram de superficialitatea americancelor din filme pentru care “going shopping” reprezenta un mod de distractie, de umplut timpul sau pur si simplu de iesit in oras(va amintiti de beverly hills, sau de tipele de prin salvati de clopotel).
Imi ziceam ca sunt exemple de consumerism si superficialitate tipic americane (desigur, la varsta aia foloseam alte cuvinte).

Ma intrebam de ce oamenii aia, ca sa-si umple timpul, nu mergeau pur si simplu in vizite la prieteni, de ce nu faceau plimbari prin oras sau pe munte, de ce nu ieseau sa faca ceva miscare, eventual sa bata mingea in spatele blocului.

Pe nesimtite, crescand, am inceput sa cad in aceeasi plasa: a consumerismului; a cumparaturilor ca scop in sine. Ieseam din casa, ca sa mai imi misc picioarele; aveam nevoie insa de un motiv pentru a cobora in oras; de cele mai multe, asta insemna ceva de genul “hai sa merg pana la libraria mica, sa vad daca a mai aparut vreo carte din seria “Dune” sau alt SF interesant; mai tarziu, librariei mici i-a luat locul un magazin de casete, unde mergeam sa vad daca a mai aparut vreun album Timpuri Noi, Sarmalele Reci, Bug Mafia, Parazitii, Racla, Vama Veche; etc..; cand si acesta a dat faliment, a fost inlocuit de un chiosc de ziare, unde mergeam cautand ultimul numar din Chip sau PCWorld.

Prin Bucuresti obiceiul de a colinda librariile a continuat, la alt nivel; de data asta cautam alaturi de Mihaela, Harry Potter, Terry Pratchet, Milan Kundera, orice alta carte interesanta, sau, mai apoi, beri straine ale caror etichete sa le adaugam la colectie.

Venirea mea in Franta a insemnat o schimbare a lucrurilor de cumparat. Locul cartilor a fost luat de mancare, de data asta fiind eu, nu parintii, raspunzator cu ale gurii. Banii de cheltuiala nemaivenind, ca inainte, bisaptamanal, ci lunar sau anual, contul in banca si cartea de credit devenind accesorii zilnice, cumparaturile au inceput sa capete si ele amploare.

Probabil e o faza prin care trecem cu totii, mai devreme sau mai tarziu: vazand chitantele de cumparaturi saptamanale de acum nu pot sa nu regret vremurile in care cumparaturile in ale mancarii insemnau circa 25 de mii pe zi, acoperind paine, oua, spaghete, ketchup “Tommy”, completate eventual cu cate o bere “Noroc”. Venind azi de la supermarketurile de unde am facut cumparaturile saptamanale platind cateva zeci de euro, nu pot sa nu imi amintesc nostalgic de primele zile din Franta, in care cumparaturi de 6 euro mi se pareau gigantice.

Ma numesc Alex si sunt si eu, acum, un compulsive buyer. Just like the rest of the civilized world.

Exista, probabil, oameni care isi amintesc. Oameni pentru care a-si aminti inseamna a retrai; pentru care nimic nu e pierdut, nu cu adevarat.

Si apoi exista oameni ca mine. Care nu reusesc sa traiasca decat acum. Pentru care trecutul e invaluit, aproape instantaneu, de o ceata densa si denaturanta.

In seara asta am baut vin. Aproape un litru, daca am calcula. Prin urmare, o urmare fireasca de fapt, m-a cuprins nostalgia. Dorul. Dorinta. Cum ar fi fost daca ar fi fost altfel decat a fost?
Incerc sa-mi amintesc despre anul doi de facultate; anul cel mai .. fericit al vietii mele. Anul in care aveam alaturi una din cele mai interesante fiinte. Anul in care aveam alaturi nenumarati prieteni; in care tineretea isi spunea cuvantul, un cuvant vesel si lipsit de alte griji decat cele ale sesiunilor.

Incerc sa retraiesc clipele in care aveam cui sa ma destainui; in care fugeam de la cursurile de DCE, pentru a ne ghemui sub patura; eu ca sa citesc “intoarcerea regelui” de Tolkien; ea, ca sa dormiteze putin cu capul pe pieptul meu. Incerc sa retraiesc momentele in care, veniti de la cursuri, ne fofilam sub patura; ii spuneam lui Bogdan, bunul si intelegatorul meu prieten si coleg de camera, ca dormim; de fapt.. ne jucam, ne alintam, ne mangaiam si ne sarutam sub patura aspra de camin.

Incerc zadarnic sa imi amintesc chipul, senzatia, gustul ei, atunci cand ne sarutam sub pasajul de la iesirea din cinematograful Corso. Sa imi amintesc senzatia mainii sale reci si subtiri; mangaierea maiastra si blanda; gustul ei, probabil acrisor; zambetul, probabil sagalnic. Incerc sa imi amintesc ceea ce traiam atunci; despre ce vorbeam oare? Care erau visele care ne framanatau mintile? Care erau vorbele care ne umpleau buzele? Cine si ce gandea in perioadele acelea ascunse in uitare?
Sa retraiesc senzatile petrecerilor alaturi de prieteni; gandurile revolutionare care navaleau peste noi in miez de noapte. Urarile incantatoare pe care ni le faceam in vartejuri de betii adolescente.
Multe nopti, multe morti, multe schimbari au trecut peste noi.
Au murit mai intai iubirile; in cele mai fericite cazuri au fost inlocuite cu altele.

Apoi.. amintirile; in cele mai fericite cazuri, au fost salvate in format magnetic.
La urma de tot au murit dorintele; ideile; gandurile; dorurile. Au fost ingropate in mormane de normalitate; de griji inutile si planuri aiurea. In cele mai norocoase cazuri, rar, prea rar, cate un pahar in plus de vin le mai dezgroapa pe lasat de seara. E vremea cand dau iama in colectia de poze de demult; vremea cand ma apuca melancolia si ma destainui voua, cititori necunoscuti.

Pe curand voua, si … buna seara

Pe aici toamna s-a mai domolit; i-au trecut ifosele de acum o saptamana, cand burnita mocaneste si indiferenta. Acum toamna a devenit o alinare blanda, cu soare cald si domol, ce face ochii sa mijeasca si zambetele sa infloreasca involuntar. E o vreme de plimbare; de plimbari lungi, de sport, stat in parc.. e o vreme de iesit din casa, cu orice motiv.

Imi amintesc de timpurile trecute, cand viata era simpla, adapostita in dormitorul mic al apartamentului alor mei. Pe vremuri ca asta, cu soare bland de toamna, imi luam bicla si coboram spre oras. Daca mama intreba, pretindeam ca nu stiu unde ma duc, oricum pe undeva prin imprejurimi si ca nu o sa intarzii la masa.
De fapt drumul mi-era sapat adanc in minte: traversam calea ferata pe la bariera de vizavi de primarie. Apoi spre Zamora, printre vilele noi ale bucurestenilor. Era aproape pustiu; ici-colo, copii se alergau pe ulite. Zgomotele orasului se auzeau infundat, indepartate. Coboram pe langa pastravarie si urcam mai departe pe ulitele din preajma cimitirului. Cand casele incepeau sa se rareasca si ulitele sa se infunde, o luam spre stanga, spre padure. Traversam un podet de lemn si ma infundam pe un drum forestier ce merge mult, foarte mult, paralel cu Valea Prahovei.

Soarele era inca puternic printre crengi. Si drumul.. drumul acela.. era grozav. Arar dadeam peste cupluri iesite la plimbare, cu cate un caine care alerga liber pe drumeag. Eu pedalam in continuare. Visam ca drumul nu se va sfarsi. Ca voi merge tot mai departe; ca voi depasi Poiana Tapului, ca voi depasi Piatra Arsa, ca voi depasi Sinaia; ca voi nimeri undeva, departe; si mai departe; tot mai departe. Nu imi pasa de nimic. Voiam sa pedalez, mangaiat de soarele bland.

Mi-e dor de bicicleta mea. Mi-e dor de muntii mei. Si mai ales mi-e dor de vremurile cand mama si tata ma asteptau acasa.
Cand muntii si padurile din jur ma imbiau la iesiri tomnatice, si nu aveam nici o grija; absolut nici una. Sau poate una mica: la festivalul toamnei, oare aveam sa ma reintalnesc cu ea? Si daca da, oare ce i-as fi putut spune?