Imi amintesc de reactia mea cand am citit despre un roman de 22 de ani, care se intorsese de la Stanford unde absolvise cu 4.16 GPA (atunci cand maximul era 4), facuse vreo 3-4 specializari, infiintase vreo 2 firme in IT (alaturi de colegi) care primisera contracte de milioane de dolari.

Era o senzatie de marunta invidie, neputinta, admiratie, disperare.

Disperare pentru ca imi dadeam seama ca nu voi reusi niciodata sa fac ce a facut el, ca deja multe porti imi sunt inchise, si , citand din Chuck Palahniuk “we are not beautiful snowflakes”, ba chiar “we will never be movie stars”.

Am fosti colegi, colege, care imi dau o senzatie similara. Imi dau seama ca deja au trait, experimentat, reusit, mai multe decat voi face eu intr-o viata intreaga (in fine, sper ca nu e chiar asa, ca exagerez, si ca intr-o zi voi figura in forbes 500; speranta moare ultima).
Ar fi trebuit sa facem pronosticuri, in anul 1, despre “most likely to…”; in mod sigur nu as fi figurat prin topul despre “most likely to become CEO of a multinational company”. Si imi dau seama ca unii oameni sunt creati astfel. Imi dau seama ca, in ciuda unor mici elanuri trecatoare, nu am calitatile necesare; nu am vointa, perseverenta, constiinta.
Imi dau seama ca la batranete, privind inapoi, voi simti acelasi lucru ca acum: ca viata a trecut pe langa mine, ca nu am facut ce trebuia atunci cand trebuia. O sa imi para rau, o sa suspin, o sa ma enervez ca mi-am ratat sansele. O sa o pun pe seama ghinionului, a lipsei de inspiratie, a ceasului rau. Si o sa ma insel.

Acum insa ma supun fatalismului: unii oameni “just have it”, altii “don’t”.  Oricat de tare m-as stradui, nu o sa fiu niciodata “cel mai”. Mereu au fost, sunt, si vor fi altii inaintea mea. Problema e atunci cand ii cunosti personal. Problema e cand ati plecat din acelasi loc. Candva, in trecut, ati calcat acelasi covor, ati atins acelasi stilou.  Au fost, poate, mai inteligenti, mai inspirati, mai motivati. Dar in fond, lucrul care v-a diferentiat si a carui lipsa v-a marcat viata este altul: curajul. Ei au avut curajul de a privi lucrurile in fata. De a vedea ca lumea este ceva mai mica decat pare, ca pentru a reusi trebuie sa faci primul pas inspre lume si ca trebuie sa nu te uiti inapoi, daca vrei sa mergi inainte.

Atunci de-abia iti dai seama ca viata iti putea fi altfel. Si in asemenea momente, regret ca nu am in fata acel lucru care m-ar putea remonta; care mi-ar putea da increderea ca viata nu mi-a fost consumata in van: “It’s a Wonderful Life”(1946), de Frank Capra.

Daca esti nou pe aici, nu uita sa te abonezi la feedul meu RSS . Iti multumesc pentru vizita!