Am invatat sa citesc mai mult sau mai putin singur, pe la 5 ani jumate, silabisind slovele unei carti de copii, Jupan Cotoila . Ma credeam singur, ai mei erau in bucatarie iar eu cocotzat pe fotoliu din sufragerie. Cand am ridicat ochii si i-am vazut pe parinti uitandu-se la mine ca la un cadou de Craciun, nu intelegeam ce i-a apucat de se uita la mine ca la felul 14. Deduc din lipsa-mi de reactie de atunci ca, de bine de rau, era ceva vreme de cand desluseam inscrisuri; oricum, Jupan Cotoila ramane prima carte oficiala citita de la cap la coada.

I-au urmat nenumarate altele, multa vreme citeam tot ce imi cadea sub mana, asta desigur dupa ce aveam grija sa imi pice in mana doar carti de aventuri sau de povesti. Citeam si la scoala, aveam intelegere cu tovarasa invatatoare ca, in pauze sau in ore dupa ce terminam ce aveam de facut(de pilda in timpul lucrarilor de control), sa stam in banca cuminti si sa citim din ce ne adusesem de-acasa.
Imi amintesc prin a doua, pe cand reciteam (a cata oara?) Aventurile lui Habarnam ca, pe la celebrele scene din balon, cu Gogoasa care rontaia zahar ca sa se faca balonul mai usor , bufneam in ras in mijlocul clasei concentrate pe o lucrare de control.. iar doamna Ungheanu se uita intelegatoare la mine si le spunea colegilor: ei, vedeti ce inseamna sa fii patruns de carte… (nu, nu eram patruns, dar scenele erau prea amuzante… )

In vacanta dintre a treia si a patra devoram aventurile lui Winnetou si Old Shaterhand, in tomuri de 400 de pagini imprumutate de la nasa, cei trei muschetari (am inceput de fapt cu “Vicontele de Bragelonne” – editia ‘20 – ‘30 foileton, imprumutat de la doamna Tunaru, o prietena de-a mamei) si multe altele.
Citeam si reciteam continuu, aproape zilnic, in mare viteza dar fara sa retin decat esentialul. Ma cunosteau bibliotecarele din oras, imprumutam saptamanal vreo 3-4 carti(din care nu citeam decat jumate), majoritatea SF-uri si mai tarziu benzi desenate (Comics) venite ca ajutoare de la francezi.

Primul meu mare maraton a fost sa citesc Pistruiatul(imprumutat de mama de pe la o cunostinta a sa) intr-o dupa amiaza. Imi amintesc ca era o carte grosuta, la vreo 300-400 de pagini. Desigur, nu imi amintesc nimic din ea.

Au urmat apoi alte maratonuri, dar ritmul a scazut pe masura ce scoala devenea mai solicitanta. Prin liceu de-abia daca mai citeam o carte pe saptamana, fie de la biblioteca, fie imprumutate. Eram gelos pe Eliade si mai ales pe Horia Roman Patapievici pentru ca citisera, in gimnaziu, mai mult si mai bine decat voi fi citit eu toata viata. Si candva pe atunci, sau pe cand ajuns la facultate si ma uitam la biblioteca Monicai cu gura cascata, sau pe cand ii auzeam pe Dorin, Sergiu si Dragos comentand SF-uri de care eu nici nu pomenisem, mi-am dat seama ca puzderia de carti pe care o citisem pana atunci nu-mi folosise decat la a-mi umple dupa-amiezele din copilarie. Nu ramasesem mai cu nimic din ele, decat cu vise despre Dune, despre mlastinile tropicale din Macondo sau focuri in preerie si pipe ale pacii.

Ma intreb uneori daca n-ar fi fost mai bine sa citesc “putin si bun”. Asa o fi. Stiu doar ca nu am citit mai nici una din cartile pomenite de criticii intervievati , si doar una dintre cele 10 recomandate de ziar: Idiotul.

(mersi Sorin pentru a-mi fi indicat articolul Cotidianului)

Daca esti nou pe aici, nu uita sa te abonezi la feedul meu RSS . Iti multumesc pentru vizita!