Am mai avut odata ocazia sa ma intalnesc cu un alt cersetor roman. Acesta m-a impresionat prin felul in care canta la nai. Nu stiu cat le-a placut francezilor, nu parea foarte atinsi. Totusi, pentru cateva minute chiar mi-am adus aminte de duminicile pe TVR1, cand aduceau cantareti vestiti. Atunci eram copil, si nu dadeam mare atentie interpretului, dar muzica facea parte din bucuria copilariei. Cantaretul din vagon avea un aer mixt … nu pierdut, ci mai degraba distrat. Parea destul de vesel. M-a intrebat daca am venit la expozitie, si dupa cateva vorbe s-a scuzat si a plecat mai departe.

Mereu ii vad prin RER. Cateodata ii recunosc de la prima vedere, cateodata e pronuntia care ii da de gol, cateodata trec neobservati. Dar totusi, mereu m-am intrebat de ce accepta sa faca asa ceva. In ochii mei e o practica destul de neplacuta. E greu sa accepti asa ceva, atat ca om cat si ca roman.

Dar … Mereu exista cate un dar. Acesti romani par mult mai fericiti decat cei de acasa.

Cand am ajuns prima oara in Bucuresti, metroul mi se parea cel mai bun mijloc de transport. Poate eram mai inocent, poate mai nepasator, poate mai neatent. Cu timpul am inceput sa ma uit la oameni, nu doar ca niste pasageri trecatori, ci ca oameni. Mereu aceeasi ochii pierduti, aceleasi fete imobile, aceeasi atmosfera de moarte. Calatori prin niste vieti aproape fara scapare, ajungeau sa ma deprime aproape de fiecare data. Aproape am abadonat metroul, cel putin cand eram singur, si am preferat sa merg cu 601. Mereu aglomerat, mereu galagios, mereu sufocant vara si inghetat iarna, dar plin de viata studentilor, imi parea o corabie pe o mare de tristete.

Acum ma uit la cersetorii de aici, si ma gandesc daca si ei au simtit acelasi lucru. Poate nu un trai intr-o casa parasita ii atrage. In nici un caz practica de a sta cu teama controalelor, a politiei sau a iernii care se apropie. Poate doar faptul ca sunt intr-un loc in care oamenii sunt oameni, nu sfinti sau demoni, ci oameni care ii privesc in fata si nu au ochii goi, ii atrage.

Mereu mi se pune intrebarea “Te-ai intoarce in Romania ?”. Toti care mi-o pun se gandesc la bani, la avantaje materiale. “Da, stiu, acolo esti bine platit… Si ce bani faci acolo, poti sa iti faci aici un rost …”. Poti oare ? Poti sa te dezobisnuiesti sa fii om ? Sa te uiti in ochii celui de langa tine, fara sa-ti evite privirea ? Sa zambeasca, sa te salute ? Poate chiar sa iti vorbeasca, doar pentru ca sunteti doi oameni ?

Dupa parerea mea, in Romania nu banii sunt problema. Nu salariile mici, nu faptul ca unii au masini straine si altii nu, nu faptul ca unii au vile si altii nu. Ci faptul ca am lasat sa se ajunga acolo, prin felul in care am devenit. Daca este un lucru cu care toata clasa noastra politica ne-a ingropat pentru urmatorii xx ani, indiferent cine ne conduce, acesta este schimbarea din oameni. Precum era o vorba trista “Ce frumoasa tara avem… Pacat ca e locuita”.