O chestie foarte interesanta de care imi dau seama acum este ca mi s-a cam facut jena sa scriu pe blog despre politica. De fapt nu chiar jena, cat precautie. Cand esti om insurat, la casa ta, ajungi sa-ti tii parerile politice pentru tine si cabina de vot. Parca nu mai foloseste la nimic sa le trambitezi in gura mare. Pe de o parte, pentru ca MEREU te vei insela iar cei ce par albi vor fi de fapt gri, cei negri vor fi gri, si la un moment dat nu-i mai poti distinge intre ei.
Pe de alta parte, in caz ca nu v-ati dat seama, pentru ca traim intr-o lume in care devine din ce in ce mai riscant sa scrii lucruri virulente pe internet – orice fel de lucruri. Pentru ca internetul are ochi (multi) si pentru ca internetul are memorie nepieritoare.
Oameni pe care ii injuri azi iti pot deveni prieteni buni peste ani si ani (amintiti-va de scandalul cu Buddha si Cabral), oameni prieteni azi iti pot deveni indiferenti peste ani, poti sa te angajezi ca evanghelist Microsoft dupa ce i-ai injurat cu patos in studentie, sa devii corporatist dupa ce ai facut misto-uri de corporatisti in tinerete, etc.. In special pentru ca verba volant, scripta manent iar oamenii ce-ti vor gasi scrierile online de acum 10 ani nu vor sti ca tu erai un cu totul alt om atunci decat cel de acum, cu alte ganduri si conceptii. Pentru cititori scrierile tale raman actuale, chiar daca tu le-ai renegat de mult.
Sa zicem, de pilda, ca acum 5 ani, pe cand il slaveam nespus pe salvatorul Basescu, cel ce avea sa taie din radacina coruptia si grupurile de interese si sa desfiinteze baronii locali, terminand odata pentru totdeauna cu regimul mafiot al lui Adrian Nastase si acolitilor sai, sa zicem asadar ca poate nu Basescu ar fi castigat alegerile. Presedinte ar fi fost atunci un actual blogger, iar PSD-ul ar fi fost partidul la guvernare.
Mai presupunem ca, intors in tzara fiind, aveam nevoie de, sa zicem, o aprobare semnata de vreun director membru de varf PSD. As fi trimis cererea, etc. Si poate ca secretara acestuia, sau oricine altcineva din anturajul sau, arunca un ochi pe cererea respectiva. Alexandru Brie.. nu cumva o fi baiatul ala de scria pe internet ce mananca la pranz? Fica-mea il citea intr-o vreme. Curios, directorul respectiv intra si el pe internet si cauta pe google “Alexandru Brie”. Si poate, doar poate, una din paginile pe care ajungea era una radicala, politica, patimasa. In care faceam spume la gura impotriva cercurilor de interese corupte ale PSD. Ceva, in fine, care sa-l enerveze pe directorul din acest scenariu ipotetic. Vai, cat de usor ar fi fost atunci pentru el respectiv sa-mi refuze cererea, sau sa o faca pierduta, sau sa o amane indefinit. Fara rautate, doar cu un pic de malitiozitate. Nu ar fi fost un capat de tzara, doar un mic frecus in plus. Nici nu as fi stiut ca motivul refuzului isi avea radacinile intr-un post aruncat in dorul lelii acum 4 ani.
Din fericire nu traim in acele vremuri. Oamenii nu mai sunt discriminati pentru origini nesanatoase, iar pacatele bunicilor ascultatori de Europa Libera nu se mai revarsa pe umerii nepotilor. Kafka si Orwell s-au inselat, omul de azi traieste intr-o societate cu libertati depline – libertatea religiei, a opiniilor, a exprimarii.
Dar un pic de discernamant nu strica.
