Povestea cu vaca de Kobe

Cand eram tanar fecior(eram fala muntilor, pusca si cureaua lata, etc..) si lucram la Murex, mergeam cam la fiecare doua-trei saptamani cu colegii de birou la ‘japonez’ – un restaurant apropiat ca locatie, cunoscut parizienilor drept ‘Comme des Poissons‘. Restaurant este mult spus; in Romania localul respectiv nu ar fi primit autorizatii de functionare: inghesuit, mic, nerespectand normele ‘europene‘; stateai cot in cot cu alti mancai, pe scaune de bar, cu o scandura pe post de masa, admirandu-l pe bucatar/patron/japonez get beget cum transeaza cu desavarsita dexteritate somoni, toni si calamari, facand sushi-uri, sashimi-uri si delicioasele ‘menu deux bols‘. *Menu deux *bols era o oferta de pranz ce consta in supa de tofu cu un pic de ceapa verde prin ea, doua boluri de orez cu divers peste crud, un pic de legume si din cand in cand un ou crud deasupra(in functie de inspiratia de moment a bucatarului); pe post de desert, o cana de ceai verde. Nu de putine ori dejunul era condimentat de lipsa de cunostinte de franceza ale staff-ului, sau de alte diferente culturale; dar asta facea, printre altele, parte din farmecul local.

Mancarea era in schimb foarte gustoasa si interesanta, si recomandata ‘de sus’: Yannick(seful meu), J.P. si alti sefi ai diverselor echipe de dezvoltare mancau de cel putin o data pe saptamana acolo. Pana in ziua cu vaca de Kobe.

Intai am auzit niste zvonuri. Apoi acestea s-au intetit. Pana cand am aflat urmatoarea poveste:

Cei 4 magnifici sefi se dusesera, cum faceau de obicei, la pranz la japonez. In ziua aceea insusi ‘le chef‘ le-a prezentat meniul. Si, conspirativ, le-a povestit ca are vaca de Kobe, adusa clandestin cu avionul din Tokyo, in ziua precedenta. O carne de vita legendara – crescuta in Kobe, hranita cu bere, careia i se facea masaj zilnic de catre muncitori special platiti pentru asta. Carnea de vita de Kobe este o delicatesa in intreaga lume, cu care adevaratii ‘connaisseurs’ sunt familiarizati cel putin din auzite. Doar ca cei 4 sefi de echipe nu erau chiar connaisseurs.

Bucatarul a insistat: vita de Kobe nu aparea in meniu, nici ca pret nici ca descriere: era o ocazie unica pe care ei, clienti fideli, nu aveau voie sa o rateze. Asa ca, intr-un final, desi venisera pregatiti sa manance peste, oamenii au acceptat oferta bucatarului: vita de Kobe sa fie.

Carnea a fost intr-adevar gustoasa. Cam multa, oarecum grasa si cam in sange. Vreo doua kilograme de carne din care nu au reusit sa manance mai mult de jumatate. Restul au cedat-o cu gratie altor musterii ai restaurantului. Era pacat ca asemenea carne legendara sa fie aruncata la pubela.

La sfarsit, li s-a facut rau. Nu atat din cauza mancarii cat a notei de plata. O memorabila nota de plata de 1000 euro. Pentru doua kilograme de carne de vita. Degeaba au insistat, degeaba s-au revoltat. Bucatarul/patron dintr-o data ii disparusera si putinele cunostinte de limba franceza – nu mai stia decat sa le arate nota si sa le zica ca, ii pare rau, atata costa vaca de Kobe, o mare delicatesa, nu e vina lui.

Se pare ca in seara aceea unuia dintre sefi – J.P., mare fan al restaurantului japonez, i s-a facut rau, a vomat si chiar a intarziat la servici in ziua urmatoare(fapt rarisim pentru el in cei aproape 15 ani de cand lucra acolo). Si ca nu a mai calcat la japonez cel putin vreo doua saptamani.

De asemenea se pare ca de atunci cei patru, cand mai manca la restaurantul respectiv, urmeaza cu strictete doua reguli:

  1. nu mai mananca feluri inedite
  2. mereu intreaba pretul inainte de a da comanda. Asa, de siguranta.

De ce v-am povestit asta? Pentru ca mi s-a parut haioasa si ca nu am povestit-o pana acum nimanui cu atata lux de amanunte(dintre care cam jumate au fost inventate pentru extra savoare). Si-am incalecat pe-o sa…

« home