Tara fara suflet

In filmele cu diavoli, pacte si oameni naivi, argumentul adus de diavol pentru vanzarea sufletului era acela ca sufletul e supraevaluat, un apendice nefolosit; prin urmare a-l vinde in schimbul unor avantaje de genul “tinerete vesnica” sau “cunoastere absoluta” este un targ mai mult decat bun.

Stau si ma intreb pe ce naiba ne-am vandut noi sufletul. Noi, romanii. Sigur nu pe tinerete vesnica, nu pe frumusete, bogatie sau cunoastere.

Spuneti ca nu ati vazut vreun om care si-a vandut sufletul? Nu? Haideti sa facem un efort de imaginatie.

Cred ca ar fi debusolat. Simte ca ii lipseste ceva dar nu stie ce. Se gandeste doar la ziua de azi; singurele sperante si vise sunt legate de nevoile trupului(evident, nu si de ale sufletului). Sa aiba burta plina; sa stea trantit la umbra cu o bere in mana. Sa aiba haine cat mai sucare, cu care sa impresioneze gagicile. Poate pica ceva. Dar cu toate astea e nefericit, in mod inexplicabil pentru el.

Cred ca ne-am vandut sufletul pe nimicuri. Pe blugi, pe gume CinCin, pe CocaCola si burgeri. Poate si pe niste televizoare color.

Dupa indelungi caderi pe ganduri, comparatii intre ‘noi’ si ‘ei’ (unde ‘ei’ pot fi francezi, americani, austrieci, unguri, greci, italieni, thailandezi sau cam ce orice altceva doriti sa puneti voi), cred ca am detectat

« home