Teza de Romana

In liceu, orele de matematica si cele de romana erau marile noastre sperietori. Cel putin Literatura Romana (sarut mana, doamna Floricica!) era, pentru mine, marele bau-bau. De unde in gimnaziu fusesem mereu primul in clasa, ba chiar in scoala, iata ca m-am trezit, proaspat aterizat la liceu, in clasa a 9-a, pe pozitia secunda; ba, mai rau, profa de Romana nu ma scotea din note de 6, maxim 7. Chinurile mele au persistat pana cand m-am dus, la teza din trimestrul 3, absolut nul: spre deosebire de tezele anterioare(la care tot luasem nota 8 cu ironice felicitari), de acea data nu invatasem nimic: Refuzasem, pur si simplu, sa citesc vreunul din comentariile indelung dictate de profesoara.

Am luat nota 9; reusisem, cumva, in timpul tezei, sa fac paralele intre Miorita si Creanga de Aur, via Baltagul, mitul labirintului, Isis si Osiris si inca cateva. A fost un moment decisiv al vietii mele de licean. De atunci nu am mai invatat la Romana. La toate tezele, ma bazam pe urechea ce retinuse cate ceva din orele precedente, pe multele carti citite intre timp si pe imaginatia-mi fecunda(din care, de altfel, voi cititori ai acestui blog va adapati zilnic).

Am folosit reteta succesului descoperita accidental atunci, la sfarsit de clasa a 9-a, pana prin a 11-a. De ce nu as fi facut-o? Eliberarea fraielor imaginatiei, pe fondul neinvatarii si a unor comentarii auzite maxim o data, imi daruia, ca prin facut, la tezele de Literatura Romana, o incredibil de consecventa nota 9. Asta pana prin clasa a 11-a, cand lucrurile s-au schimbat: am descoperit o alta reteta, si mai buna.

Era ziua lui Lucica, coleg de clasa, baiatul dirigintelui si unul din putinii-mi foarte buni prieteni in liceu. Deja tineri catelandri chiulisem, ca sa sarbatorim evenimentul, de la biologie, geografie sau poate istorie. In paranteza fiind spus, liceul din Sinaia era strategic inconjurat de baruri: “Crinul Alb”(unde mi-am serbat majoratul in timpul orelor de informatica in ’99 cand pe langa Costesti tocmai il arestau pe Cozma), “La elicopter”, “Pe platou” sau “La Izvor” erau doar cateva din locurile de pierzanie pe unde ne-am chiulit tineretea. Ziua lui Lucica a coincis cu doua beri insotite de o tigara fumata in fuga, “La elicopter” (botezat astfel din cauza unui poster cu, evident, un elicopter). Ne-am intors, veseli nevoie mare, in clasa. Urma ora de Romana, de la care nu se chiulea niciodata fara invoire. Ba, mai mult, aveam teza.

Nu imi amintesc subiectul. Sa fi fost oare Enigma Otiliei, sau poate Mesterul Manole a lui Blaga? Stiu doar ca, dupa o clipa de blocaj initial, am capatat curaj si am inceput sa scriu.

Imaginatia imi plutea libera, invaluita de aroma lui Ursus, Regele Berii. Idei antitetice erau ingemanate in premiera de stiloul meu cu patroane. Am scris, atunci, mai mult si mai intens decat oricand inainte. Parca un daimon preluase controlul mainii mele tremurande.

Oricat as incerca, nu imi amintesc ce oi fi scris in teza respectiva.

A fost primul meu 10 (zece!) la vreo teza de Romana din liceu.

« home