Despre Parapanta

Vad ca si pe Vivi l-a apucat nostalgia zborului. Nu pot spune decat ca il inteleg – sunt inca un novice in ale parapantei, am zburat de doar vreo 20 ori, dintre care o singura data(in tandem) de la mare inaltime; si tot tanjesc dupa zbor, dupa libertatea aceea extrema, cand simti ca intre tine si neant nu mai e nimic. Sau, asa cum scriam intr-un draft nepublicat de acum o luna:

Ceata inaltandu-se incet de-asupra Brasovului, munti stralucind in zare, roua prin iarba, si apoi, deodata, liber, plutesti, te inalti, copacii raman tot mai mici sub tine, nimic nu te tine in aer, pe tine si pe instructor, decat seleta, subpantele si o aripa deasupra capului. Esti sus, la sute de metri de-asupra vaii, casele sunt mici, masinile minuscule, dar nici nu te mai uiti la ele, ci doar inspre cer, cer din care iti dai seama ca faci parte de pe vremea cand te chema Icar.

Am putine zile (5-6) la activ, dintre care am zburat doar in 4; dar senzatia aia in care plutesti face toti banii, tot efortul, toate drumurile Busteni-Brasov, toate zgarieturile, praful, setea, toata oboseala de la carat echipamentul in susul si-n josul dealului. A fost suficient un singur zbor de la inaltime ca sa ma convinga ca zborul a fost pasiunea mea inca de cand eram de 5 ani si ma visam intinzand mainile si plutind.

Oare cu totii ne nastem doritori de mai mult? Doritori de libertatea plutirii?

Si pentru cei care ma tot intreaba daca parapanta e sportul ala unde zbori cu un cadru triunghiular? (nu, ala e deltaplanul), iata si un filmulet proaspat descoperit:

« home