Cartea sfarsitului lumii

Cartea e.. ca orice carte. Nimic extraordinar in privinta ei. Nu pagini intarite invelite in piele, nu legaturi otelite, nu ornamente cu animale mitologice. Nimic nu ar fi putut-o trada. O carte obisnuita, coperti de carton neintarit, prafuit si decolorat, cu cercuri de cafea din vremurile cand servea drept suport de cesti prin bucataria lui tanti Marieta. Ici si colo se vedeau relicve de muste zdrobite de apriga mana a matusii, sau inscriptii ermetice cu creionul chimic – “Costel 23 iulie 65″ sau “Viorica, tel 261653″.
Cartea sta prafuita, roasa si patata, in mijlocul camerei. E intredeschisa, asa cum am scapat-o din maini alaltaieri. Nu am mai atins-o de atunci. Nu am mai intrat in camera de atunci. Am incuiat usa si am fugit. Nimeni nu a mai clintit-o. Sper.

Prima data cand am deschis cartea era in primavara lui ’86. 25 Aprilie, daca vreti sa stiti exact. Nu retin date si nici memorie buna nu am. Dar acum stiu, am cautat pe Internet. Acum ca inteleg secretul cartii, acum data aia mi-a ramas in memorie. Eram in clasa intai, stiam alfabetul inainte sa intru la scoala. Mai greu cu scrisul, dar cu cititul ma descurcam. Citisem toata Scufita Rosie singur, ma incumetasem si la Harap Alb, dar nu imi placuse. Citeam avid titlurile din Scanteia si Luminita, si cand puneam mana pe cate o carte o deschideam curios sa vad daca inteleg ce scrie.

Eram in vizita la tanti Marieta, o matusa de-a mamei. Mama bea cafea cu nechezol, tanti iesise din bucatarie sa-mi aduca niste serbet de trandafiri. Ciudat cum imi amintesc nimicuri de-astea. Am vazut cartea gri si am deschis-o la intamplare.

“Nu-Cl-Ar Ce-ro-bl”. “Mama, ce e ala nuclar cerobl?”
“ne-clar, puiut.” Adica nu e clar.
“si cerobl?”
“Nu stiu, cine stie ce oi fi citind tu acolo. Lasa cartea sa nu o strici.”

De a doua zi a tot inceput sa se auda la telejurnal de Cernobil si dezastrul nuclear. Marele cataclism din 26 aprilie 1986. Eu uitasem deja de cartea lui tanti Marieta.

Cartea a ramas uitata multa vreme, tanti Marieta la fel. A murit, sarmana, prin toamna lui 2001. Am fost, cu ai mei, la priveghi si apoi la inmormantare.

E trist si ciudat sa revezi oameni si locuri cunoscute in copilarie. Totul pare mai mic, mai urat, mai ponosit. Bucataria magica cu serbet de trandafiri era acum un spatiu ingust, prafuit, cu scaune subrede, cani ciobite, presuri roase. Pe masa, sub ibricul de cafea, o carte gri isi servea datoria de suport. Ma plictiseam in vorbaria celor batrani, n-aveam tigari si nimic de facut. Am vrut sa rasfoiesc cartea, dar m-am oprit la prima pagina.
“avioane… New York”

Parea interesant, spionaj sau politist. Am mai citit o pagina dar m-am plictisit. Nu m-au interesat niciodata cartile cu teroristi arabi si conspiratii mondiale.

A doua zi aveam sa aflu de 11 septembrie, iar scenariul mi se parea deja cunoscut.

Cartea gri a ajuns la noi ascunsa pe fundul unei cutii de carton, printre o patura, o carpeta cu caprioare, trei bibelouri si doua numere din Almanahul Scanteia. Mama a fost mereu o sentimentala, iar cand s-a impartit averea Marietei, nu a vrut mare lucru decat niste nimicuri care sa-i aminteasca de matusa-sa.

Ei bine, alaltaieri n-am avut ce face. Ma uitam prin beci, printre vechituri. Afara era o zi calma de vara, racoroasa si linistita. Vantul adia usor cu miros de trandafiri, si eu aveam chef de rascolit printre vechituri.

Atunci am gasit-o. Am luat-o in camera si am inceput sa o rasfoiesc. In mod ciudat, nu am mai gasit nimic despre avioane si teroristi. Scria in schimb despre poluare, cancer, efect de sera si cataclisme meteo. O idee ingrozitoare mi-a incoltit in minte. Am scapat cartea pe jos, am lasat-o acolo si am fugit.

De atunci mi-e frica sa mai intru in camera.

Sunt 50 de grade la umbra.

« home