Dupa trei luni

Postul asta ar fi trebuit sa il scriu acum vreo saptamana, dar cred ca nu e timpul pierdut.

Acum trei luni de zile (mai precis pe 14 aprilie 2006) m-am suit in cursa tarom Paris CDG – Bucuresti, ca sa imi incep o noua viata pe taramul fagaduintei: Romania :D. Am sters trecutul hotarat sa imi fac un prezent si, cu putin noroc, un viitor.

Tabula rasa.

Prietenii ramasi in Franta ma intreaba daca nu mi-e dor de Paris.

Nu. Mai ca am uitat cum era Parisul. Mint. De fapt imi amintesc bine. Poate prea bine, indeajuns de bine incat sa nu il idealizez. Cred ca am mai scris pe undeva, sau poate mi-a comentat cineva, sau poate am primit-o prin messenger: perioada critica pentru un expat este candva, la vreo 3 ani de strainatate: inainte de asta, dorul de tara este inca mai puternic decat atasamentul pentru patria adoptiva; dupa cei vreo 3 ani ajungi in schimb sa cunosti limba bine, sa iti faci prieteni printre straini, sa te integrezi si sa incepi sa spui “acasa” locsorului unde traiesti si nu celui din care vii.

Nu imi e dor de Paris pentru ca am stat indeajuns in el cat sa ma obisnuiesc; sa nu mi se mai para extraordinare zambetele functionarilor si vanzatorilor, sa nu mi se mai para iesite din comun curatenia de pe strazi sau cladirile de epoca. Atunci cand te obisnuiesti remarci parca mai abitir defectele; functionarii care te privesc chioras pentru ca esti venetic; magrebienii ce fumeaza shit in RER, gastile de negri pusi pe hartza din 18eme sau rahatii de caniche in care calci dimineata prin 16eme.

Cam asa se intampla cu orice, chiar si cu persoana iubita, nu? La inceput te impresioneaza partile frumoase si vrei sa le admiri mereu, apoi te socheaza cele urate si vrei sa le schimbi. De-abia cu timpul ajungi sa iubesti si defectele, sa incetezi a le vedea ca defecte si sa le vezi ca mici detalii caracteristice care fac viata mai picanta. Cam asa cum mi se intampla mie cu Romania, si nu a apucat sa mi se intample cu Franta…

Nu ma socheaza Romania? Nu; nici chiar preturile nu mi se mai par exagerate; pretul vietii pare sa fie acelasi, acum ca ne-am tot aliniat cu UE. Iar daca salariile nu sunt nici pe departe comparabile, asta inseamna doar ca faci economii pe unde poti: mai putine “loisirs”, mai putine rate si imprumuturi, mai putine iesiri in weekend; si te descurci.

Nu mi-e dor de croissantele de la “Chez Paul” sau de castanele coapte de pakistanezii din coltul strazii? Nu. Croissante cumpar si aici, de trei ori mai ieftine, iar castane nu prea mancam nici acolo; nu imi venea prea la indemana sa dau 2 euro pe 8 bucati..

Nu mi-e dor de plimbarile cu rolele, pe malul Senei? Ba da, un pic… ; imi lipsesc trotuarele fara masini, cu promenada larga si cu priveliste, fara harmalaia de claxoane si huruituri de pickamere pe care o intalnesc pe strazile bucurestene. E vina mea, ca am prins obiceiuri proaste. Dar nu-i nimic, ma duc in weekend la Busteni. Daca urci putin, ai loc berechet si liniste cat cuprinde. Dar tot regret putin ca nu am unde sa ma dau cu rolele…

Am regasit aici pace, liniste, iubire, ceva independenta, prieteni. Am pierdut confortul financiar, ceva independenta, prieteni, liniste. Per ansamblu sunt in castig. Mai vedem ce si cum la urmatorul bilant…

« home