To leave or not to leave…

pentru Irina, o reprezentanta de varf a generatiei plecate si zbuciumarile sale de afara

Pana in anul 3 de facultate nici prin gand nu imi trecea sa plec afara..; poate, cel mult, pentru 3-6 luni, dar in nici un caz pentru mai mult timp. Am primit ca o bomba in anul 1 vestea plecarii Neei in Germania, cu neincredere si cu un simt al absurdului:
De ce ar fi vrut careva sa plece afara? De ce as fi plecat eu? Why would anybody do such a horrible thing?

In primii ani de facultate, viata mea capatase un sens: aveam, in sfarsit, o gasca de prieteni buni si entuziasti, studiam in facultatea in care dorisem, aveam o viata grozava, de student, eliberat de orice griji grave. Imi erau in tara prietenii, parintii, iubita, bunicii si in general toti cei dragi.

Aici, in tara, erau iesirile noastre aventuroase la munte, cele hippiote de la Sighisoara si Costinesti, berile reci de pe terase, vizionarile de filme din camera lui Cezar, visele entuziaste de cuceritori ai lumii si, in general, simteam ca gasisem in sfarsit tot ce cautasem vreodata: prietenie, libertate, entuziasm, iubire.

Ma plangeam candva ca altfel ar fi fost viata mea daca as fi stiut ce stiu acum. Ce anume sa fi stiut? Pai ceea ce toti cei mai intelepti iti zic si nu crezi, nu vrei sa crezi: ca nimic nu e etern. Ca oricat de fericit ai fi pe moment, in momentul urmator vei dori ceva mai mult(tine de desensibilizarea receptorilor nervosi, si poate de inefabilul uman). Ca nimic nu e atat de roz pe cat pare a fi. Ca prin definitie suntem niste creaturi intr-o continua transformare si nu avem dreptul de a pretinde universului mentinerea vreunui status quo.

Eh, si uite deci ca lucrurile au inceput sa se strice ireversibil, urnite din inertia aurita a primilor ani de facultate. Grupul de prieteni a inceput sa se dezmembreze: am ramas in continuare buni prieteni cu totii, dar ne-am facut si alti prieteni sau am slabit legaturile cu cei de dinainte.. Au inceput sa apara slujbe, parteneri de viata, probleme familiale si griji ce au dus la destramarea paradisului. Pentru ca, nu-i asa? paradisul nu exista; exista doar amintiri paradisiace…

Incet, incet, unul cate unul, fiecare a plecat pe drumul lui: unii au plecat afara temporar si s-au intors; altii au plecat si au ramas plecati; altii ramasesera in preajma, dar putin mai departe, aproape plecati; altii, ca mine, au ramas pe loc chiar si in anul 4 numai ca sa constate ca serile deveneau mult mai apasatoare in camaruta pustie din P16; prietenii ramasi erau buni si saritori, dar.. insuficienti; cand esti singur ai nevoie de tot mai multi prieteni; niciodata nu ai destui…

Ce am regretat ca nu am stiut cand eram mai tanar? Ca uneori esti obligat sa faci bilanturi: sa compari ce ai cu ce vrei; sa judeci probabilist, bayesian: care-i probabilitatea sa ai ceva anume peste un an daca ramai, comparat cu .. daca pleci? Dar peste 5 ani? Dar peste 10?
E arhicunoscuta istorioara cu pseudofilele de jurnal din Canada, comparate cu cele din Romania. Concluzii ale sale nu exista; decat ca orice transformare e ireversibila.
Atunci cand nu stii daca sa pleci sau sa ramai, cand nu stii daca sa te intorci sau nu, cand nu stii daca vrei acasa sau vrei afara… trebuie sa pui in balanta multe lucruri, mult prea multe: sa compari singuratatea printre straini cu dragostea printre rude; grijile cotidiene cu indestularea capitalista; cariera cu grija mancarii de maine; frecatul mentei cu munca orbeasca; petrecerile nebune cu dineuri formale; dragostea cu singuratatea; caldura limbii materne cu accentul stanjenitor al celei straine; raceala igienica cu caldura mizera; efuziuni sentimentale balcanice cu politetea frigida occidentala. Atat de multe variabile…

Constati atunci ca niciodata nu ai putea sa compari totul, matematic. Ajungi sa ceri sfaturile celor din jur; apoi sa asculti sfaturile inimii. Dar de fapt nu cunosti problemele si nu poti cunoaste deci nici solutiile. E o decizie de moment. Te codesti ce te codesti, ai da cu banul ca sa afli raspunsul, dar iti e rusine sa-ti joci viata la noroc. Orice ai face, vei fi trist. Asta este problema deciziilor radicale.
De un lucru insa trebuie sa fii convins: raspunsul nu il vei afla decat la sfarsit. Pana atunci.. Regretele sunt bune doar ca sa te motiveze.

« home