20 de secunde si atat

Voi incepe cu introducerea.

Era o zi de toamna. Soare bland cu contrast puternic. Soarele e mai departe de pamant si umbrele sunt mai puternice. Lumina de ambianta e mai slaba.
Cald? nu prea. Nu ai fi rezistat doar in tricoul cu maneca scurta. Dar mergea cu blugi si o bluza usoara. Poate chiar cu un hanorac.
Liniste? nu prea. Se mai auzeau niste pasarele ciripind din cand in cand. Mai fosnea vantul, se mai auzea cate o masina huruind indepartat pe vreo strada; cate un copil chiraind la maica-sa.

Gata cu introducerea. Hai sa trecem la treaba.

Scuze, de fapt ar mai fi ceva de zis in introducere: eu eram ocupat in acele momente. Foarte ocupat. Prea ocupat ca sa remarc ceva din peisajul acela de toamna blanda. Trebuia sa salvez universul; mai aveam doar 20 de secunde.

Si poate ca introducerea nu a fost de fapt de ajuns. Poate ca intr-adevar nici o introducere nu e indeajuns. Indeajuns cat sa cunosti cu adevarat personajele sau locatia. Caci, nu-i asa, orice lucru care exista a depasit lumea transcendenta a ideilor pure; a inglobat intr-insul bucatele din toate ideile posibile si imposibile; a devenit un amalgam; numai diferitele proportii si aranjamente separa diamantul de grafit sau de sange sau de aer sau de … de praful de pusca. De mirosul acela de praf de pusca care imi umpluse narile inca inainte de a incepe sa simt durerea. Durerea aceea imi va ramane mereu asociata cu mirosul de praf de pusca. Si cu caldura care imi inunda pieptul.

Mai aveam 19 secunde pentru a salva universul. Si universul tocmai in secunda aceea imi incovoia pasii. Ma rostogoleam si simteam ca nu voi reusi sa ajung la destinatie. Nemesis venise pe nesimtite in spatele meu; soldatul Afroditei, Cupidon, tragea cu arcul. Nemesis avea in clipa aceea ca soldat pe Gonzalo. Cel care tocmai imi secerase picioarele cu o rafala de pistol automat cu amortizor.

Bum. Am izbit cu barbia bordura. Lovitura ma anesteziase momentan. Creierii mi se zdruncinau. Odata cu durerea, am simtit gustul de sange. Sange cald. 17 secunde pentru a salva universul. Gonzalo s-a apropiat de trupul meu chircit insangerat pe pamant si a indreptat teava pistolului catre ochii mei; pe fata sa se citeste un zambet satisfacut. 15 secunde pana la sfarsit. Stiu ca daca voi muri acum totul se va duce naibii. Daca voi muri acum fara sa duc obiectul la destinatie universul va disparea. Si eram atat de aproape… Dupa colt, prima cutie postala. Daca voi muri, vor muri cu totii. Toti cei dragi mie, dar si toti ceilalti. Ma revolt. Ochii mi se umezesc si ma impac in sinea-mi cu soarta. Revad totul. Mi se perinda prin minte toate gandurile pe care le-am avut pana acum. Toate amintirile. Si pacea vine peste mine.
14 secunde.

Gonzalo deschide gura si ranjeste. Incet tragaciul pistolului se misca. Vreau sa ii urlu: asteapta, imbecilule. Asteapta sa opresc cauzalitatea. Asteapta sa opresc mecanismul infernal. Sa schimb, macar acum, destinul.

Bum.
13 secunde pana la sfarsit.

Pe trotuar zace un corp. Un individ hispanic tine un pistol fumegand in mana. In acelasi timp, in cladirea de dupa coltul strazii, un alt personaj verifica ecranul dispozitivului din mana. Ecranul afiseaza simboluri neinteligibile. Individul se indreapta grabit catre o cutie postala.

7 secunde.
In cutia postala nu e nici un pachet. Cu atat mai putin pachetul asteptat. Personajul inchide cutia dezamagit. Se indeparteaza incet de cutia postala. Se uita deznadajduit la ecranul dispozitivului.

1 secunda.
Apasa pe buton.
Undeva, in capatul orasului, un generator incepe sa vibreze. Pe cerul orasului apar pentru cateva zecimi de secunda, trasate cu lasere violet, cuvintele: “Gata. Adio tie, lume cruda. Tot ce voiam era un semn ca nu sunt singurul. Adio. ” Totul vibreaza in jur; viziunea e neclara, ca printre aburi. Gata.

Voi incepe cu introducerea.

Era o zi de toamna. Soare bland cu contrast puternic. Soarele e mai departe de pamant si umbrele sunt mai puternice. Lumina de ambianta e mai slaba.
Cald? nu prea. Nu ai fi rezistat doar in tricoul cu maneca scurta. Dar mergea cu blugi si o bluza usoara. Poate chiar cu un hanorac.
Liniste? nu prea. Se mai auzeau niste pasarele ciripind din cand in cand. Mai fosnea vantul, se mai auzea cate o masina huruind indepartat pe vreo strada; cate un copil chiraind la maica-sa.

« home