partir c’est mourir un peu

E un sentiment ciudat, cel al vietii in afara tarii. Vreme de 3 luni, nu simti mare lucru; viata cea noua e prea interesanta si te captiveaza repede; uiti de unde ai plecat, traiesti in prezent.

Dupa maxim 3 luni, tara te prinde incet din urma; dorul de rude, de locurile cunoscute, de prieteni, te freaca pe creier; incepi sa asculti muzici de acasa, sa vorbesti parca ceva mai mult cu compatriotii. Incepi sa simti ca ai plecat. Sa simti ca si acasa timpul inainteaza, ca lumea nu sta pe loc. Acasa nu mai este Acasa , locul magic in care toti te asteapta cuminti sa te reintorci, in care nu multe se petrec in lipsa ta, taramul vesniciei; acasa devine un punct in spatiul real, unde timpul inainteaza si lucrurile se schimba. Prietenii ies in oras sau la munte cu alti prieteni, parintii si rudele isi vad de viata lor, si uneori de moarte; toti isi continua existenta demonstrandu-ti, parca de-ai naibii, ca nu esti centrul universului si ca lipsa ta nu face timpul sa stea pe loc.
In asemenea momente incepi sa o simti; lipsa aceea, adanc infipta in piept; simti ca nimic nu va mai fi la fel; ca tu te-ai schimbat si, iata, cei de acasa de asemenea; ca … plecarea ta inseamna mai intai de toate o pierdere.

Partir c’est mourir un peu; subiect tipic de eseu, tema de casa in liceu la Limba si Literatura Romana, sau la Engleza. Problema cu eseurile la comanda e ca erau bazate pe pura imaginatie. Adevarul e mai dur, mai crud, mai taios: am plecat, iar acum as vrea sa plec mai departe. Am plecat din Busteni, alegand liceul din Sinaia; am plecat de acolo spre Bucuresti; am plecat de acolo spre Paris.
De nenumarate ori am murit cate un pic, iar de fiecare data am renascut schimbat. Totul s-a schimbat, totul a devenit o tabula rasa, asa cum ii scriam Neiei in caietul sau de despartiri; frumusetea acestei tabule rasa ma atrage in continuare; drogul dezradacinatului, pentru care casa nu este unde e bine: casa nu este locul unde s-a nascut; casa nu este nici macar patul cald de camin; casa este ceva cu mult mai mare, mai divers si totusi incomplet: este zambetul mamei si imbratisarea tatalui; praful pe mocheta din camin, dejunurile luate in patul din Dorobanti, merdenelele patiseriei liceului Mihai Viteazu, mancate in bucataria de la Neuron, lista de prieteni pe messenger, scrisorile celor plecati, caldura celor prezenti, blogul si, uneori, amintirea iluziei unor clipe perfecte, pe care nu le pot retrai si nici macar evoca: pentru ca totul se schimba, eu ca si ceilalti, ca si amintirile sau ca fericirile.

Partir c’est mourir un peu; iar dupa atatea morti, din mine nu a mai ramas mare lucru. Decat iluzii de amintiri.

« home