Stelele

Suflul desertului aduce mirosul trist dar gustos al dunelor. Stelele se ivesc reci si albe; in afara stelelor, cerul e negru.

Imi amintesc din nou -a cata oara oare? – de tine; imaginea insa nu mai doare; nici un regret nu imi mai apasa inima; am avut revelatia; sunt acum un om vindecat de obsesiile pentru tine. Lipsa ta imi pare acum fireasca; cum altfel? Te idealizasem in van atatia ani; in absenta-ti, devenisei Hildegard, simbol al absolutului pierdut; imi deplansesem de prea multe ori greseala de a te fi lasat sa pleci, incat intalnirea cu tine mi se parea scopul destinului; chiar si gandul ca puteai fi prin aceeasi zona geografica imi crestea candva pulsul.

Vantul aduce miros de oaza, de fum si de animale; ma poticnesc in smocuri de ierburi uscate, dar drumul duce mai departe; Ursa Minor straluceste netulburata de nori si imi arata drumul.

Rad la cerul strapuns de stelele mici; rad eliberat nu numai de iluzii, dar si de sperante; lipsa ta imi mai trezeste doar rictusuri ironice: cand te gandesti ca mi-am irosit atatia ani asteptand o iluzie.. visand la reintalniri de poveste, la lungi plimbari sau ceaiuri sorbite pe terase umbroase. Desertaciune; imi rad acum in barba de visele copilaresti; mirajul s-a topit odata cu apusul; peste ele au rasarit stelele.

Reintalnirea cu tine ma luase prin surprindere; ce as fi putut sa iti spun? Ce cuvinte ar fi putut avea sensuri comune amandurora? Eram doar doi calatori ce se intersectasera candva, demult, cat pentru doua statii de metrou. Am schimbat apoi magistralele, fiecare pe drumul sau. Atata vreme regretasem ca nu mersesem cu tine, incat uitasem de ce plecasem; uitasem de duritatea ta, de ironie, de tacerea stinghera, de singuratate; uitasem ..
Am asteptat amandoi incheierea intalnirii privind pe furis la minutar, si incercand sa umplem tacerea cu amintiri comune; dar vremurile alea imi erau atat de straine de parca un altul mi le-ar fi povestit, in fata unei beri aburinde; am fost atat de usurat de despartire…

Adevarul este ca nu exista perfectiune; cumva, intr-un fel platonician, stiusem asta mereu; poate chiar dinainte de nastere; stiusem de atunci ca iubeam sa iubesc, dar nu mai mult; compromisurile stinghere ma raneau ca si spinii ciulinilor peste care calc acum; calul meu din marlboro era cel care ma asteapta la orizont, dincolo de oaza; pana acolo insa drumul imi era presarat de sclipiri de stele; trebuie doar sa nu ma opresc din drum. Merg inainte.

« home